Nu-mi plăcea chimia, mă îndoiesc că mi-a plăcut vre-o dată. Probabil pentru că din lipsă de materiale întreagă lecţie se rezuma la povestiri ipotetice, strigăte de disperare şi regrete. În doi ani schimbasem patru profesori. Era ceva absolut normal, îi dureau în cot de noi, iar noi le adoptăm strategia. Nu ne lăuda nimeni. Nu eram elita, nu suntem elita, de ce ar vrea cineva să fie? Eram toţi chimişti, iar la întrebarea cu formula apei răspundeau toţi. Pe mine mă amuzau discursurile lor de rămas bun, toţi căscau mai ceva ca la disociaţia electrolitică, o profesoară a vărsat şi trei lacrimi, de bucurie.
Într-o zi din cele cinci ni s-a spus că dăm peste alt profesor, nu-i reţinusem numele. În altă zi din cele cinci am dat peste el, tot nu-i reţinusem numele. Era un personaj înalt, cu ochelari lucioşi, geantă de piele veche dar cu aspect plăcut. Avea un costum negru cu mînicile vizibil pătate cu cretă. Nu a spus “Bună ziua” nici nu zîmbit ironic, şi-a aşezat “valiza” pe masă si parea ca cauta ceva printre multimea de foi care inundau incaperea. Nu a făcut prezenţa, nici nu a întrebat-o pe Mirabela cum o cheamă, n-a privit nici la Gigel care ii spuse cu stupoare ca are pictat sacoul mai ceva ca bradul de Craciun. Prima lecţie a trecut rapid, iar el a ieşise fel de zăpăcit cum intrase. Colegii mei se uitau trăsniţi unul la altul, era singul lucru la care chiar se pricepeau