În zilele noastre, când lumea este atât de dezorientată, iubeşte să se pricopsească cu orice modă venită de pe aiurea şi s-o urmeze cu preţul denigrării propriei tradiţii, (sic!) care nu mai este modernă. Te cruceşti nu alta. Tradiţia, înţeleasă prin perspectiva vieţii creştine, reprezintă o adevărată comoară pentru neamul românesc care va fi românesc atâta timp cât va fi creştin.

Tradiţia de a purta barbă este lăsată din strămoşi, prin această podoabă bărbatul osebindu-se de femeie şi scoţând în evidenţă natura sa mai puternică – în termeni moderni – mai masculină.Este foarte important cum aratăm. Pornim de la Sfânta Scriptură care ne învaţă că omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Gen. 1,26). Mă întreb de ce omul trebuie să intervină în ceea ce Dumnezeu a creat? Oare asta nu reprezintă un act de mândrie a noastră şi ne punem deasupra lui Dumnezeu făcându-ne mai “frumoşi”?

Bărbaţii în mod natural au barbă, iar femeile în mod natural au faţa curată, fără ruj sau fard. Bineînţeles că nu barba mântuieşte, dar haideţi să facem un mic exerciţiu, pentru bărbaţi – cum credeţi că v-aţi simţi cu barbă? Nu vorbesc de barbă precum au călugării, ci de acel semn distinctiv lăsat de Dumnezeu bărbaţilor ca să se deosebească de femei. Şi încă unul, pentru femei: v-ar fi greu să renunţaţi la ruj sau la machiaj? De ce oare suntem atât de legaţi de aspectul fizic, de aceste lucruri deşarte?

Astăzi dacă locuieşti în oraş mai ales, şi dacă te hotărăşti să porţi barbă eşti privit de colegii de la serviciu de parcă ai fi terorist sau un om care nu este european nici democrat sau alte etichete izvorâte din moda occidentală. Şi dacă totuşi te hotărăşti să porţi barbă toţi se uită la tine de parcă ar fi ceva în neregulă cu tine. Pentru mine e limpede că a purta barbă înseamnă a păstra tradiţia şi Legea creştinească şi mai înseamnă a fi bărbat.

Din latină “barbatus” reprezintă cuvântul păstrat în limbile romanice (it. barbato, prov. barbat, sp., por. barbado), care are sensul etimologic de “om cu barbă”. Deci a fi bărbat prin definiţie înseamnă a purta barbă.

În cartea Pr. Nicodim Măndiţă – “Al cui chip să-l purtăm?”, autorul scrie: “Între celelalte erezii papistăşeşti, protestante şi ale pleiadelor sectare este şi raderea bărbii şi a mustăţilor. Acest obicei, ca şi jocurile şi prăznuirile drăceşti, credinţele deşarte, descântecele, vrăjile, proorociile mincinoase cu cărţile de joc, zodii, planete, cafea, în palmă [...], – este o rămăşiţă rămasă de la păgâni, după cum reiese din scrierile Dumnezeieştilor Scripturi şi istoriile vechi. Moliciunea desfrânată a acestui satanicesc obicei al lepădării podoabei bărbăteşti, a papistaşilor şi papistăşiţilor, a protestanţilor şi a pleiadei sectare, o vedem cu durere prinzând rădăcini adânci şi în fiinţa majorităţii creştinilor noştri Români ortodocşi. Văzând cum mulţi dintre noi nici nu vor să ţină seamă de acest mare păcat, care-i urâciune înaintea Preasfântului Dumnezeu, fiind silit de datoria preoţească – cu toată jertfa ce mi se impune – m-am ridicat să protestez, după cuvântul Domnului care zice: “Strigă cu tărie şi nu înceta, ca o trâmbiţă înalţă glasul tău şi spune poporului Meu păcatele lor şi casei lui Iacob fărădelegile lor” (Is. 58,1) Păcatul acesta al lepădării prin radere a bărbii şi a mustăţilor prin care partea bărbătească se coboară în rândul păgânilor ce se rădeau, a famenilor, m-a întristat mult şi mă întristează. Această podoabă a dat-o Dumnezeu bărbaţilor ca semn distinctiv şi ca simbol al naturii lor mai puternice prin care se deosebesc de femei cărora le sunt cap. Şi ei să se lepede de ceea ce le-a dat Dumnezeu, pentru a fi asemenea femeilor lor?! Să arate ei prin păcatul acesta al lepădării podoabei bărbăteşti, că sunt mai înţelepţi decât Dumnezeu care toate câte le-a făcut sunt bune foarte? “Socotindu-se a fi înţelepţi au înnebunit” strigă Dumnezeiescul Apostol Pavel (Rom. 1,22) Păcatul acesta izvorât din sataniceasca boală a trufiei, este un mare vot de blam adus Preasfântului Dumnezeu care ne-a zidit bine foarte, cu atotînţelepciunea Sa. [...]” Rog pe iubiţii cititori, ca să citească şi această carte cu atenţie şi fără patimă şi viclenie, cu hotărârea de a-şi îndrepta viaţa după Dreptarul Ortodoxiei pentru a dobândi binecuvântare, pace şi milă de la Dumnezeu. “

Iar mie mai mult nimeni să nu-mi facă supărare, că şi eu rănile Domnului nostru Iisus Hristos pe trupul meu le port”. (Gal. 6,16-17)

Cezar I.C. Salahor, DUMINICA POPORULUI