Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,
Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exaăa de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire,
Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bata ceasul stingerii universale;
Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
Triti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite,
Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?
Ce-s aceşti copii de ceară, fructe istovite-n floare?…
Şi in bocetul atator suflete descurajate,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deşertul lumii ş-al vieţii, în neştire,
Când îşi scaldă toţi în lacrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpânitorul unei limbi aşa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ş-atâtea frumuseţi necunoscute,
Te mai simţi atras s-aluneci pe aceleaşi căi bătute,
Să-ţi adormi şi tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta ţară să te-araţi străin, exotic?…
Cum, când eşti aşa de tânăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrânit şi sila de viaţă te răpune,
Că nimic pe lumea asta să te mişte nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic şi te-ai săturat de toate?
Ştii tu încă ce-i viaţa? Ai avut tu când pătrunde,
Nu problemele ei vaste, încâlcite şi profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Când atâtea-ţi schimbă vremea c-o bataie de aripă,
In vertiginosul haos de privelisti, ce te-nsala,
Sub imensa şi eterna armonie generala?…
Esti de-abia în pragul lumii. Ţi-i aşa de sprinten gândul.
Câte n-ar şti el să prindă în viaţă aruncându-l!
Câte frumuseţi ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiţi poeţi: natura, lumea pururea e nouă!
Pe sub ochii ti tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, şi colori, şi forme tu le laşi să se strecoare,
Legănând a tale gânduri adormite, ca pe-o apă,
Când atâtea adevăruri nerostite încă-ţi scapă!
Stiu. Am fost si eu ca tine amagit sa cred ca-n arta
Pot sa trec la nemurire cu revolta mea desarta;
Si cu lacrimi stoarse-n sila nu mi-as mai aduce-aminte
Am bocit si eu… nimicuri, ce-mi pareau pe-atuncea sfinte!…
Dar cand m-am uitat in juru-mi s-am vazut ca e o boala,
Si ca toti incepatorii, de abia scapati din scoala,
Ofiliti in floarea varstei de-un dezgust molipsitor,
Isi zadarnicesc puterea, focul tineretii lor,
Ca sa legene-n silabe, pe tiparele gasite,
Desperari de porunceala si dureri inchipuite,
Cand am inteles c-aceasta e o moda care soarbe
Seva tineretii noastre, am zis gandurilor oarbe,
Ce-si roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Sa s-abata lasand mortii in odihna lor de veci,
Si din florile vietii sa aleaga si s-adune
In nepieritorul fagur adevar si-ntelepciune!
Cate nu-s de scris pe lume! Cate drame miscatoare
Nu se pierd nepovestite, in naprasnica valtoare
A torentelor vietii! Cati eroi, lipsiti de slava,
Nu dispar in lupta asta nesfarsita si grozava!
Si, sub vijelia soartei, cate inimi asuprite,
Cati martiri pe cari vremea si uitarea ii inghite!
Si cand lumea asta toata e o vesnica miscare,
Unde cea mai mica forta implineste o chemare,
Si cand vezi pe-ai tai cum sufar, cum se zbuciuma si lupta
In campania aceasta mare si neintrerupta,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Sa arunci celor ce-asteapta de la tine-un ajutor,
Jalea si descurajarea cantecului tau amar,
Si sa-ti cheltuiesti puterea celui mai de seama dar,
Ca sa-i faci mai rai pe oameni, si mai sceptici, si mai tristi?
Asta vi-i chemarea sfanta de profeti si de artisti?…
Unde ni-s entuziastii, visatorii, trubadurii,
Sa ne cante rostul lumii si splendorile naturii?
Unde ni-s samanatorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiti de stele, mergatorii inainte,
Sub credintele sfaramate si sub pravilele sterse
Ingropand vechea durere, cu-al lor cantec sa reverse
Peste inimile noastre mangaiere si iubire,
Si cuvantul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicandu-le in doua,
Splendida-naintea noastra sa ne-arate-o lume noua!
(Alexandru Vlahuţă)
