De foarte multe ori auzim că o cauză o situaţiei economice precare prin care trecem este lipsa investiţiilor străine. Politicieni de marcă, de pe albele maluri de Prut ne promit în campaniile electorale: noi vom atrage investiţii străine şi vom contribui astfel la dezvoltare ţării. La fel şi presa scrisă şi electronică – o ţin una şi bună că investiţiile străine reprezintă unica scăpare, şi că fără de ele nu avem de nici o şansă de supravieţuire. Să ne convingem dacă este sau nu aşa.
Investiţiile străine reprezintă amestecul unui stat sau a unei companii în viaţa economică a altui stat. Ele reprezintă un garant al economiei de piaţă: într-o lume capitalistă, graniţele reprezintă un impiediment care trebuie înfrînt. Atunci cînd o corporaţie transnaţională (acestea sunt interesate explicit de fenomenul investiţiilor străine) pătrunde în economia altui stat, piaţa internă a unui stat este invadată de un “lup flămînd” de exploatare. Nu vom vedea niciodată investiţii moldoveneşti pe piaţa Marii Britanii, cum nu vom întîlni niciodată investiţii ale daghestanilor pe teritoriul american. În schimb, vom vedea doar investiţii ale statelor înalt dezvoltate în ţări nenorocite, cum ar fi R.Moldova sau România. Şi acest lucru nu se produce fiindcă nu ar fi posibil, ci pentru că coloşii economici actuali ştiu ce înseamnă investiţii străine şi se “feresc” de ele. Altfel spus, capitalismul, sistem economic ce merge mînă în mînă cu fenomenul “investiţional” este un teritoriu al luptei ca în junglă, şi unde este loc doar de cel mai puternic. În cazul nostru, cei puternici sunt americanii, sau marea finanţă evreiască, “prietenii” noştri sionişti, care nu văd în noi decît o simplă piaţă de desfacere şi totodată, o importată sursă de materii prime.
Investiţiile străine, reprezintă cu alte cuvinte moartea unui stat din punct de vedere economic. Cunoaştem bine că ţările înalt dezvoltate, principalele beneficiare de pe seama investiţiilor transnaţionale, au o bogată experienţă în domeniul exploatării economice. Se ştie că state ca Franţa, S.U.A., M.Britanie, şi altele de sute de ani se ocupă doar de “mahinaţii”, cum se spune mai pe limbajul nostru. Este clar că dacă ele pătrund în economia noastră, le va fi cu uşurinţă să distrugă independenţa economică naţională. Asta are loc chiar în timpul de faţă, fie prin intermediul “generoaselor” împrumuturi de la F.M.I., fie datorită slugărniciei politicienilor noştri sau, nu în ultimul rînd, prin intermediul investiţiilor transnaţionale. Astfel, investitorii noştri, de pe loc, rămîn singuri, fără apărare în faţa unor coloşi economici “cu staj” în domeniul exploatării economice. Oare puţine companii străine au avut de suferit după ‘90 încoace? Credeţi că falimentarea marilor companii naţionale care au intrat în competiţie cu investitorii străini are puţine legături cu pătrunderea capitalului marii finanţe capitaliste în economia naţională? Ba are, şi încă foarte multe.
Cei care au prins timpurile sovietice, atunci cînd nici nu se ştia ce înseamnă investiţie străină, desigur că au constatat înrăutăţirea calităţii produselor alimentare şi industriale din ‘90 încoace. Care era gustul unui suc pe vremuri şi consumăm noi acum? Ce se conţinea în salamul de pe vremuri şi ce combinaţii chimice consumăm astăzi pe post de mezeluri? Nu sunt un nostalgic comunist, ştiu că am avut mult de suferit ca naţiune din parte lor. Pentru mine, comunism sau capitalism, economie socialistă planificată sau economie “liberă” de piaţă, toate acestea sunt egale, ambele fiind experimente ale marilor bancheri ai lumii (dintre care, apropo, 60% sunt evrei, buni “prieteni” ai creştinilor.
Spre exemplu, în 1989, România, fie stat comunist cum era, avea 0 (zero) dolari datorii externe. Acum, după 20 de ani de independenţă am ajuns la 80 mlrd. de euro datorii externe. Cu toate că s-au împrumutat atîţia bani, nu se văd mari realizări peste Prut: de 20 de ani nu de poate un stadion naţional, sportivii de performanţă sunt nevoiţi să se antreneze în condiţii mizere, locurile de muncă lipsesc cu desăvîrşire, tineretul luînd calea migraţiei. Situaţia este la fel şi aici, în statul “naţional şi suveran” R.Moldova. Se ştie deja cum sunt distribuiţi banii din împrumuturi externe, şi felul în care sînt cheltuiţi.
Alt exemplu. Statele din Africa, în marea lor majoritate trec prin perioade de criză economică (crize intreţinute artificial de occdentali prinintreţinerea conflictelor interetnice). În acest caz, împrumuturile sau investiţiile străine apar ca un colac de salvare. În acest sens avem cazul a unor state africane care au împrumutat la maxim şi acum se luptă pentru a reduce din datoriile care cresc mereu datorită dobînzii ridicate. Unele state chiar alocă 66% din bugetul naţional pentru a plăti datoriile externe şi cu toate acestea, datoriile cresc. ”Aflate în imposibilitate de a plăti datoriile, ele se văd obligate să vîndă companilor multinaţionale occidentale, la preţuri de sold, zăcămintele minerale sau petrolifere şi, chiar mai mult, să-şi privatizeze companiile publice, care ajung în mîinile reprezentanţilor marilor interese oligarhice.” (Miguel Pedrero “Corupţia marilor puteri”)
Adam Smith, considerat unul dintre ideologii capitalismului spunea cîndva: Sînt două metode de a cuceri şi de a înrobi o naţiune. Una este prin sasbie, a doua este prin îndatorare…” Făceţi-vă singuri o concluzie. Dacă însuşi Occidentul, prin vocea lui Adam Smith recunosc că îndatorarea unei naţiuni este un mijloc de subjugare a ei, de ce nouă ni se prezintă că investiţiile străine ar fi bune. Oare pătrunderea coproraţiilor transnaţionale nu are ca efect direct uciderea din punct de vedere economic al unor state nenorocite cum este şi al nostru?
“Noi, asasinii economici suntem de fapt, responsabili pentru crearea primului imperiu global. Noi lucrăm în multe moduri diferite dar, probabil cel mai frecvent este să găsim o ţară care are resure, cum ar fi petrol… şi apoi aranjăm un îmrumut uriaş acelei ţări de la Banca Mondială, sau una din celelalte organizaţii de acest tip. Dar banii nu ajung cu adevărat în acea ţară. De fapt, ajung la marile noastre corporaţii pentru a constru proiecte de infrastructură în acea ţară. Centrale electrice, parcuri industriale, porturi… lucruri de care să beneficieze corporaţiile noastre şi cîţiva oameni bogaţi din acea ţară. Dar nu ajută majoritatea oamenilor deloc. Întreaga ţară rîmîne cu o datorie foarte mare. Este o datorie atît de mare încît nu pot să o plătească. Şi asta face parte din plan, să nu poată să o plătească. La un moment dat, noi, asasinii economici mergem înapoi acolo şi le spunem: “Ascultaţi, aţi pierdut mulţi bani, nu vă puteţi plăti datoriile, aşa că … vindeţi petrolul foarte ieftin la companiile nostre petroliere … lăsaţi-ne să construim o bază militară la voi în ţară … trimiteţi trupe şi susţineţi-le pe ale noastre într-un loc cum ar fi … Irak, sau votaţi-ne la urătoarele alegeri O.N.U.” Să privatizeze companiile de elecricitate, sistemul de apă şi de canalizare, şi să le vîndă corporaţiilor din S.U.A. şi altor corporaţii multinaţionale.
Deci, este o adevărată reţea şi este atît de tipic modul de acţionare al F.M.I. şi al Bîncii Mondiale. Ei îndatorează o ţară şi este o datorie atît de mare, încît u pot să o plătescă. Apoi ei se oferă să reînfiinţeze datoria şi trebuie ca ţara să plătească o dobîndă şi mai mare. Apoi ceri acest “quid pro quo” pe care-l numeşti o condiţionalitate sau bune relaţii, care înseamnă de fapt, că trebuie să-ţi vîndă resursele, incluzînd multe din serivciile lor sociale, companiile de utilitate, uneori sistemele lor educaţionale, penale, de asigurări … la corporaţii străine.
John Perkins, economist altenativ american, autor: “Confesiunile unui asasin economic”
Cred că, cine are simţ, işi dă seama de situaţie. Deci, invesiţiile străine nu reprezontă un “cîine cu colaci în coadă” precum ni se spune pe la TV. Economia naţională şi liberă de exploataţia companiilor trnanaţionale – iată unica cale spre un viitor material decent. În afară de teoria statului naţional cu o economie independentă, nu văd alte şanse de a ieşi din criză.
