Frustrat? Deziluzionat? Nici nu mai știu. Las o serie de handicapuri pe seama guvernării de coaliție, a cărei modus vivendi pare să fie certurile mărunte despre fotolii, portofolii, secrete și secretare. Nici nu-mi imaginam că va fi foarte diferit, deși rămâneam de fiecare dată surprins, căci opțiunea de compromis, convenabilă pentru toți membrii coaliției de guvernare, nu era nicicacum un mission impossible. Impresie valabilă până în momentul epifanic când ni-a fost servit acest măr al discordiei care se numește Alegerile Anticipate.

Aici trebuie să recunosc că pe parcursul ultimelor zile aud opinii tot mai divergente vis-à-vis de calitatea democratizării subite. Curcubeul de opinii tinde să se coaguleze în jurul următorilor poli:

Polul 1. Eșec și dezastru. Nici măcar comuniștii nu au făcut jocul duplicitar de-a democrația, căci ar fi putut și ei să schimbe Constituția atunci când le pica mai bine, dar nu au făcut-o. Modificarea Constituției este un tabu, încălcarea căruia este admisă într-o singură privință – schimbarea modalității de alegere a Președintelui. Acest lucru îl constată și Comisia de la Veneția: redacția actuală permite perpetuarea la nesfârșit a anticipatelor, prin urmare un amendament în această privință este indicat. Așa sau altfel, schimbarea regulilor de joc asociată metamorfozei constituționale, impune anularea rezultatelor anterioare – alegeri anticipate urmează să aibă loc oricum.

Polul 2. Guvernarea trebuie să rămână în picioare și punctum. În aprilie 2009 s-a produs o Revoluție care a răsturnat dictatura comunistă. Revoluția trebuie consolidată; dacă cedăm acum, cine știe când vom mai avea șansa să ne descotorosim de „comunism”. Acum suntem fragili căci victoria a fost la limită și nu ne putem permite luxul/riscul de a merge în anticipate, căci nu ne-am „decomunizat” suficient încă. Victoriile care se contabilizează de obicei la acest capitol sunt: presa liberă, relațiile amicale cu România și traversarea frontierei în timp record (persoane fizice).

Mă înclin spre primul pol deși caut să nu intru în panică. Deocamdată reușesc.

Să le lămurim rând pe rând. Reiau succint avizul Comisiei de la Veneția:

  • E nevoie să modificăm Constituția? Da, căci altfel criza politică se poate perpetua la nesfârșit (alegeri parlamentare – OK – alegeri președințiale – eșec – alegeri parlamentare – OK – alegere președințiale – eșec în perioadă)
  • E nevoie să se dizolve Parlamentul? Da, căci și-a pierdut validitatea odată cu eșecul de a alege șeful statului.
  • Când? La un an de la dizolvarea precedentului. Adică din pe 16 iulie.

Prin urmare, evitarea alegerilor parlamentare în anul curent (sau următorul, sau următorii trei) poate fi realizată cu o singură condiție: poporul (suveran) este întrebat expres în cadrul unui referendum dacă e OK ca guvernarea actuală să mai rămână la putere până la alegerile locale din 2012 sau cele naționale din 2013 (căci v-ați săturat de atâtea alegeri, nu-i așa?), iar răspunsul poporului este cel corect. Mă întreb nitam-nisam ce-ar urma să se întâmple dacă poporul ar da răspunsul eronat, adică nu, nu e OK, dar se pare că guvernarea e sigură, bine-mersi, de puterea sa de convingere.

Puteți spune orice, dar chiar nu e OK să întinzi așa o cursă poporului. Bineînțeles, poporul e suveran și s-ar putea să abiliteze guvernarea să rămână pe post atâta cât aceasta își dorește. Mai ales dacă cei care pun întrebarea se pricep la a o pune. Înseamnă aceasta democrație? Înseamnă democrație să respecți regulile de joc atunci când ele îți sunt favorabile și să o faci pe niznaiul atunci când ele îți stau pe gât?

Nu intru în panică căci, deocamdată, guvernul Filat mă asigură că decizia alianței va fi condiționată de avizul pozitiv al experților străini. Sper că e vorba de experții din Comisia de la Veneția, căci dacă e vorba despre cei din Senatul României, atunci e clar că recomandarea va fi în funcție de calculul matematic: dacă învingeți – e bine; dacă nu – nu e bine. Deși, sincer să fiu, această tactică mi se pare a fi un subterfugiu. Lucrurile par să stea în felul următor: există forțe în interiorul alianței care nu se pot împăca cu gândul că vor pierde numărul de mandate (PL și AMN); există alte forțe cărora le vine greu să-i convingă pe primii că nu prea au de unde alege (PD și PLDM) și, prin urmare, decid solomonic să le acorde șansa să o dea în bară independent, ca apoi să le spună: ați văzut? am încercat, dar dacă nu e voie, nu e voie.

E posibil ca în alte circumstanțe să mă fi înclinat spre polul secund. Cel cu punctum. Dar îmi este cu neputință, căci victoriile contabilizate până în prezent mi se par minuscule în comparație cu amplitudinea visului trăit în aprilie 2009. Căci tinerii care au produs Revoluția nu au vrut să schimbe un voronin românofob pe unul românofil. Cel puțin nu cei din PMAN. Ei au vrut o schimbare veritabilă. Cum ar fi combaterea cartelurilor și monopolurilor. Cum ar fi eliminarea corupției din justiție. Cum ar fi penalizarea incompetenței în administrația publică. Cum ar fi libertatea de circulație pe mapamond. Sorry că mă exprim sofisticat. Așa suntem, sofisticați.

Prin urmare, să se încerce modificarea Constituției în Parlament. N-avem cu să știm aprioric că comuniștii (scuzați cacofonia inevitabilă) vor vota împotrivă. Dar dacă, totuși o fac și, în consecință, mă chemați la referendum privind modificarea Constituției să știți că vin cu o condiție – să fie o singură întrebare, dacă e OK sau nu ca șeful statului să fie ales cu simpla majoritate de voturi. Și e OK. Cum e OK să se meargă în anticipate dacă așa cer regulile de joc.

Share/Bookmark