Generația cineaștilor „juniori” din Federația Rusă are multe de spus în arta cinematografiei. O școlă e o școală și aici nu ai ce adăuga.

Mi-am făcut o selecție de filme rusești apărute recent pe piață (deh, relativ recent – 2008) și, întâmplător, toate au fost despre doctori. Încurajat de această coincidență am început să privesc: 1. „Soldatul de hârtie”, 2. „Morfina” și 3. „Câmpia sălbatică”.

Soldatul de hârtie

Filmul lui Alexei Gherman Jr. „Soldatul de hârtie” (Бумажный солдат) reeditează circumstanțele primului zbor în spațiu. În prim plan nu-l avem pe Iura Gagarin, cum ne-am obișnuit, ci pe doctorul Daniel Pokrovski (Merab Ninidze), responsabil pentru autorizarea zborului. Câteva incidente cu barocamerele disfuncționale, unul din ele fatal pentru unul din candidați fac ca dilema doctorului să fie deosebit de grea. El are nevoie de optimism, de credință în progres ca să justifice operațiunea. Soția acestuia, interpretată fără egal de Chulpan Khamatova, îi dă puține rezoane să se încreadă în viitor: este epoca în care dezgustul pentru crimele stalinismului se face simțit deosebit de puternic printre intelectuali.

Există în film o secvență genială, când soția doctorului încearcă să-i facă acestuia o vizită în Baikonur, însă o ia la stânga când se presupunea să o ia la dreapta și ajunge într-un „lagăr al soțiilor trădătorilor patriei”. Soțiile foștilor deportați sunt somate să părăsească teritoria, dar neștiind ce înseamnă să trăieși în alte condiții decât cele de lagăr, ele ezită. Soldații împușcă câinii care nu mai au ce păzi. Dilema cea mare: e posibil să realizezi progres într-o țară, care nu s-a spălat încă de păcatele stalinismului? La ce bun cucerirea cosmosului dacă omul rămâne în continuare o brută?

Și totuși, un mic temei pentru optimism transcede pe parcursul filmului. Cele șase săptămâni de testări fac trimitere la actul creației. Și într-a șaptea zi Dumnezeu a văzut că lucrurile făcute de el sunt bune. Și într-a șaptea săptămână, Gagarin s-a întors din zborul spațial viu și nevătămat. Interesant… de parcă stația terminus există totuși… de fiecare dată mai departe decât nădăjduiam să fie… De exemplu, într-o altă secvență excepțională îl vedem pe Gagarin și pe contracandidatul său, ambii îmbrăcați în scafandre, pedalând nepăsător pe biciclete. Superbă scena.

Până una alta, avem la dispoziție batalioane de soldați de hârtie a căror misiune este pe cât de absurdă, pe atât de necesară. Zice bine bardul Bulat Okudjava (în rusă):

Morfina

„Morfina” (Морфий) este un film făcut de Alexei Balabanov pe scenariul lui Serghei Bodrov Jr. După povestirile autobiografice ale lui Mihail Bulgakov. E o peliculă tare. Inclusiv – tare dură. Pentru morfiniști nu există decât un singur scenariu și acesta derulează în fața ochilor cu o cruzime sfâșietoare. Prestația lui Ingeborga Dapkunaite e superbă, dar impresia generală e oarecum flască. Dacă ideea „originală” a fost de a face o paralelă între revoluția din octombrie și cariera de morfinist a doctorului de țară, apoi analogia nu merge decât până la un punct. Să admitem că dorința de a curma durerea a fost comună pentru morfinist la fel ca și pentru revoluționari; să admitem că dependența de revoluție, violență, răsturnare de palat e la fel de puternică ca și dependența de drog. Și ce? Morfinistul își trage un glonte în cap râzând dement la o comedie, pe care e în stare să o perceapă doar sub influiența drogului. Revoluția își consumă calvarul suicidal într-un punct după care urmează o inevitabilă stabilizare. O senilitate poate, dar odată cu schimbarea generațiilor lucrurile se urnesc, totuși, din loc.

Coloana sonoră este, fără îndoială, excelentă. Predomină Alexander Vertinsky a cărui texte sunt suficient de halucinante. “Kokainetka” și Tango “Magnolia” (“В бананово-лимонном Сингапуре, в буре, когда поет и плачет океaн…“). Exact la temă.

Câmpia sălbatică

Un fel de „Așteptându-l pe Godot” din Asia Centrală, „Câmpia sălbatecă” (Дикое поле) a georgianului Mikheil Kalatozishvili este povestea unui tânăr vraci, al cărui loc de muncă este stepa golașă. El își așteaptă iubita. Eventual ea sosește, dar, neputând să suporte ideea unui trai în sihăstrie, pleacă din nou. Pustietatea îi aduce tot felul de „cazuri” – intoxicație alcoolică, traume, răni de gloanțe. Exercițiul medicului este oarecum futil, căci localnicii par să se fi luat la rămașag, stricând tot ce doctorul încearcă să pună la loc.

Ai impresia că stepa își are propria sa logică dincolo de limitele eticii sau a rațiunii. Ea dispune după bunul său plac să crească buruienile. Potrivit acestei „logici”, cei care urmează să moară, rămân în mod miraculos în viață, iar cei care sunt meniți să trăiască – mor.

În pofida temei existențiale, umorul negru (și pe alocuri trist) transcede cu încăpățânare. Un film minimalist deosebit de bun.

Ah, da – merită să menționez că Mikheil Kalatozishvili este nepotul lui Mikhail Kalatozov – da, da, acela care a făcut celebrul „Letyat zhuravli” (1957).

P.S. Pe totalul celor vizionate stau și mă întreb: poate că e ceva de viitorul Rusiei? Ultimul timp se denotă tot mai mult semne de dezgheț: reviste bune și non-conformiste (Snob.ru), situri bune pe net (OpenSpace.ru), literatură de calitate (Sorokin, Astvațaturov, Prilepin, Elizarov, etc.), cinematografie excelentă. E posibil?

Curios că aparițiile actorului georgian Merab Ninidze, a regizorului georgian Mikheil Kalatozishvili, a scriitorului georgian Zaza Burchuladze au loc în anul când Rusia merge la război cu georgienii. De parcă intelectualii au făcut un front comun și au rispostat: ¡no pasaran!

Share/Bookmark