Pe Gigi îl durea în cot de ce cred ceilalalti. Nu era misogin, iubea feminitatea, dar nu şi fetele. Gigi era subiect tabu. Nu se încumeta nimeni să-l descoase, toţi îl urau pentru caracterul ciudat, anormal, inexplicabil, insolit, năstruşnic, original, paradoxal, singular, straniu, şi alţi termeni cu care de obicei era caracterizat. Cu Gigi nu vorbea aproape nimeni, nu pentru că nu se jena să zica “sex” cînd toţi o gîndeau sau pentru că la un machiaj jalnic nu zicea ” Ce machiaj care nu e jalnic!” - nu, nu era nimic de genul ăsta.
Se spun legende despre o fată care a reuşit să-l abordeze. Cică era una la părinţi şi mîndră în toate cele, sau era fată cu pistrui, păr roşcat şi ochelari care nu păreau mari – care chiar erau mari. De fapt n-o văzuse niciodată, visa în mare partea la ea, era perfecţiunea/idealul, aveau ei micile lor escapade şi doar atît, sau poate mă înşel.
Interesant că Gigi nu devenea atipatic, deşi făcea tot posibilul ca să fie aşa. Avea adînci teorii în ceea ce-i priveşte pe oameni, şi deşi fragil la minte – îşi aştepta încrezut evadarea. Nu-şi cumpărase un cîine, nu-şi luase nici măcar o prietenă. Gigi nu era maleabil, nu se dădea după cum bate vîntul, vîntul bătea în sens contrar lui Gigi.
Ce ador sfirsiturile dramatice, voi nu ?