Consider că o temă actuală şi destul de importantă pentru starea naţiunii nostre o constituie perpetuarea acesteia. Din toate timpurile, perpetuarea, sau continutatea, i-a asigurat unui sau altui popor dezvoltarea şi afirmarea la scară mondială. Cred că una din condiţiile necesare ca un popor să ajungă la un anumit grad de dezvoltare, care să-i asigure continuitatea, este şi satisfacerea identităţii etnice, sau asigurarea perpetuării specificului cultural, social, confesional, rasial pe care îl are.
Ar fi foarte interesant dacă am şti unele detalii privind situaţia entităţii române în special, la momentul dat. Cred că tragerea unor concluzii cu privire la felul cum are loc continuitatea poporului român sunt mai mult decît necesare.
Perfect ar fi ca, un popor, cum este cel român de exemplu, să-şi păstreze şi să-şi perpetueze specificul naţional de-a lungul mileniilor. Acest lucru, deşi a fost foarte greu de realizat, a avut totuşi loc secole de-a rîndul. Încă din primele secole creştine, din primele veacuri ale existenţei noastre ca neam, au avut loc aproape continuu procese şi evenimente care au pus în pericol identitatea acestui popor. Totuşi, specificul poporului român, puternic solidificat în jurul unor valori (ortodoxia ca confesie, patriarhatul ca orînduire socială, “legea pămîntului” ca lege nescrisă), a fost păstrat cu sfinţenie de strămoşi. În munţi, în inima codrului, pe cîmpul de luptă sau pe vreme de pace, singura filozofie a românului a fost asigurarea continuităţii neamului.
Deşi, cu trecerea timpului structura, sau specificul naţional s-a modificat în conformitate cu noile realităţi, acesta a rămas aproape intact din secolul III pînă în secolul XIX, cînd peste noi a venit tăvălugul “modernizării”. Secole de-a rîndul, valorile ne-au fost aceleaşi, credinţa ne-a fost aceeaşi, eroii ne-au fost aceiaşi, dorinţa de libertate ne-a fost la fel de mare. Totuşi, de la un timp “evoluăm” prea repede şi este evident că specificul nostru naţional are de suferit.
De exemplu, obştea sătească s-a păstrat ca model de orînduire socială pînă pe la mijlocul secolului XIX. Haiducia, ca mod de rezistenţă a fost continuat la români din vechi timpuri pînă prin secolul XIX. “Legea pămîntului” veche de sute de ani a fost singura recunoscută de români pînă mai deunăzi. Principiul românilor de a se căsători doar cu români, sau doar cu ortodocşi a fost pînă mai ieri o dogmă indiscutabilă, care a asigurat prosperitatea acestui neam. Secole de-a rîndul, cît strămoşii noştri nu prea au avut posibilitatea de a trăi liberi, ei au luptat pentru libertate. Astăzi însă, cînd avem în sfîrşit şansa de a fi liberi, noi ne punem singuri jugul pe gît (de exemplu prin “atragerea” investiţiilor străine), deosebindu-ne astfel radical de înaintaşii noştri.
Pe vremuri, aveam tendinţa de a fi liberi: nu accepatam decît domni pămînteni, nu acceptam implicarea altor forţe economice în economia ţării, aveam o “oaste mare” la care se străngeau mai toţi bărbaţii, nu acceptam importuri culturale ieftine din alte zări ale lumii, etc. Toate aceastea aveau loc fiindcă ideea continuităţii, a perpetuării specificului naţional era un fel de politică de stat. Astăzi însă, politica de stat este integrarea europeană, atît în România, cît şi “dincoace” de la un timp. Şi dat fiind că într-o lume a globalizării specificul, identitatea naţională este asemenea unui os în gît, nu se mai pune accent pe păstrarea valorilor de altădată. Prin urmare acceptăm la conducerea statului orice businessman care ne promite integrarea, orice venetic, orice eretic, cu condiţia ca aceştia să se înscrie în moda smintită a timpului. Ne deschidem cu bucurie graniţele în faţa oricărei investiţii străine, fără să conştientizăm că astfel specificul economic românesc dispare. Acceptăm cele mai trăsnite curente artistice, citim orice carte e la modă (idiferent dacă este eretică sau nu, indiferent dacă este smititoare sau nu). Dacă un critic de artă post-modernist ne spune că tabloul “Originea lumii” de Coubert are gust artistic, noi îndată acceptăm ideea, fără să ne gîndim că bunicii noştri ar da foc unor asemenea “opere de artă”.
Constatăm, deci, că de la un timp încoace ceva are loc cu noi. Iar acest ceva nu este nici pe departe vreo “problemă” de genul încălzirii globale, şi nici nu are legătură cu terorismul internaţional, aşa cum tindem spre a crede. Acel “ceva” care are loc este pierderea identităţii noastre ca neam. Zi de zi, de vreo 150 de ani, ne schimbăm din ce în ce mai tare. Deviem pe zi ce trece de la condiţia de român, care după mine se rezumă la conceptul “Ortodoxism, limbă română, tradiţionalism, cultul eroilor”. Încetăm a mai fi astfel români: nu mai credem în adevărata credinţă, nu ne mai vorbim limba corect şi cu dragoste, nu ne mai conducem după vechea “lege a pămîntului”, nu ne mai cinstim trecutul şi eroii. Condiţia de mîine a românului tinde să devină astfel o alta, ce nu ne-ar mai încrie în rîndurile românilor. Astfel, dacă se continuă tot aşa, mîine vom fi atei, toleranţi, consumatori, corecţi politic, multiculturalişti şi ne vom ură trecutul şi eroii.
Mă îndoiesc că problemele globale cu care ne confruntăm (cum ar fi terorismul, pandemii nenumătate, încălzirea globală, lipsa apei potabile, răspndirea SIDA) nu sunt atît de grave, în comparaţie cu pierderea specificului nostru naţional. Spun asta pentru că “terorismul islamist” este o chestie mai mult artificială, pentru că apă potabilă ar fi îndeajuns, pentru că SIDA poate fi înfrîntă mai uşor dacă renunţăm la unele vicii, pentru că încălzirea globală pare mai mult o răcire globală. Dacă problemele date ar putea fi remediate, şi se poate de luptat mai uşor contra consecinţelor acestora, dacă ne pierdem specificul naţional, nu mai avem nici o scăpare. În caz de ne vom uita trecutul, datinile, tradiţiile, limba, eroii, istoria (iar globalizarea asta şi impune), vom muri ca neam, trădînd astfel truda de secole a strămoşilor noştri.
Deci, să încercăm macăr să conştientizăm pericolul în care ne aflăm ca neam şi să ne punem întrebarea: ne întoarcem la trecutul nostru, la vechile noastre valori care me pot desăvîrşi ca români, sau călcăm peste trecut pentru că am auzi de pe la TV că asta ar fi “bine”?
