Acum 18 ani, pe 2 martie 1992, a izbucnit războiul pe de Nistru. Pornit la comanda Moscovei, cred eu, a avut ca scop de bază recuperarea a ceea ce a fost pierdut în 1991. Imperialismul rusesc, identificîndu-se cu expansiunea teritorială, a căutat dintotdeauna ocuparea de noi teritorii. Iar, zona Mării Negre, unde este inclusă şi ţara noastră, este de o mare importanţă geo-strategică. Astfel că, scurta independeţă a R.Moldova trebuia curmată, fie macăr prin crearea unui stat fantomă.
O nouă năpastă, a cîta oare, s-a năpustit asupra basarabenilor. Încă de la început, era clar că forţele erau ingale. Separatiştii transnistreni, rămaşi loiali vechiului regim, erau sprijiniţi material de Federaţia Rusă. Armata a 14-a era pe Nistru, şi se afla deasemenea în mîinile duşmanilor.Din închisorile ruseşti au fost aduşi mii de cazaci puşi să-şi răscumpere libertatea prin a lupta contra Moldovei. De partea noastră eram numai … noi. O ţară mică, cu o independenţă şubredă încă, fără Armată şi aflată la o mare răscruce.
Nu a fost singurul caz din istorie cînd am fost nevoiţi să ne apărăm în inferioritate. Istoria ne e plină de asemenea situaţii. Ne-am călit, cum s-ar spune, şi am depus de fiecare dată rezistenţă dîrză. Faptul că întru apărarea suveranităţii şi libertăţii au sărit mii de voluntari ne spune multe lucruri. Astăzi puţini s-ar încumeta să se apere cu simple pistoale în faţa tancurilor Armatei a 14-ea. Au fost timpuri…
Cred că combatanţii de pe Nistru merită mult mai mult decît indiferenţa de care dau dovadă autorităţile faţă de ei. Ca orice eroi ai neamului merită ajutor din partea statului, merită recunoştinţa noastră şi aprecierea posteriorităţii. Răzoiul de pe Nistru este un eveniment recent din istoria noastră, dar de o importanţă majoră. Este ultimul război în care poporul român a pus mâna pe arme pentru a-şi apăra libertatea. Prin fapta demnă de laudă a tinerilor voluntari, s-a dovedit nuştiu a cîta oară că dacă interesul naţional este servit cu stoicism şi dezinteresat, orice este posibil.
Cu toate că am pierdut Transnistria ca urmare a războiului, victoria morală a fost de partea noastră. Să ţii piept cu nişte arme depăşite în faţa unui duşman net superior şi mînat de pofta de a ucide, nu este puţin. Ceea ce se poate de învăţat de la acele evenimente triste, este că totuşi dacă vrem pace, tre să ne pregătim de război. Aşa a fost dintotdeana: cel ce a vrut pace, şi nu s-a pregătit de război, a avut de suferit.
Desigur că rămînem cu o amărăciune, cauzată de trădarea ce a fost printre noi atunci. Dacă Tiraspolul a fost cucerit şi Smirnov a fost luat prizonier, şi de la Chişinău s-a dat ordin de retragere, aici nu este lucru curat la mijloc. Cei responsabili de aceste acte ruşinoase trebuie arătaţi lumii întregi, fiindă şi-au bătut joc de jertfa a 3 sute de ostaşi moldoveni. Din păcate, nu suntem atît de uniţi şi decişi ca să spunem lucrurilor pe nume.
Pînă atunci, pînă se va găsi un „cineva”, mai avem de îndurat consecinţele acelui război nedrept. Noi însă trebuie să ştim că acel „cineva” putem şi chiar noi, chiar generaţia noastră, că acel „cineva” zace în noi, aşteptînd că fie trezit la viaţă.
