Singur strigam. Nimic împrejur.
Cetăţi se surpau. Cădeau foişoarele.
Se-ascundeau în pământ, de mine, izvoarele,
munţii fugeau în azur.
Am căzut în genunchi: – O, Părinte!
Sus, gheţuri crunte, de nepătruns.
Mi-am pogorât privirea fierbinte:
- Omule, frate!…Nici un răspuns.
Cu straşnic glas am făcut rugăciune:
- Dragoste, dragoste, nici tu nu m-auzi?
Geamătul meu, ca o sălbăticiune,
s-a pierdut prin codrii ursuzi.
Şi-am urlat în tăcerea de cremene,
strivit de singurătăţi:
- Cui mă lăsaţi, Doamne, Dragoste, Semene,
Şi voi, ape, munţi şi cetăţi?
Nimic. Numai pietre-ascultau, încleştate.
Şi, deodată-a ţâşnit din ruine
o lupoaică zbârlită, cu ceaţă pe spate
şi s-a târât lângă mine.
Mirosea a păduri, a sânge, a stele,
ochii ei groaznici devorau totul,
dar s-a lungit lângă gleznele mele,
punându-şi în palma mea botul.
Şi nu ştiu cum mâinile mele neghioabe
au prins să dezmierde lighioana culcată.
- Cui mă lăsaţi? am gemut înc-o dată….
Atunci, ridicându-se-ncet de pe labe,
fiara-a crescut mai înaltă, mai vie,
şi m-au fript ochii ciudatei jivine:
- Zadarnic mai chemi. Mi te-au lăsat mie.
Sunt Deznădejdea. Rămân cu tine.
