Se ştie bine că pătura suprapusă, formată mai ales din străini, şi politicianismul sunt două plăgi ale naţiunii.Gîndirea jurnalistului Mihai Eminescu, încă acum peste o sută de ani, nu de puţine ori se opreşte asupra acestui pericol pentru întreg neamul românesc. A observat şi criticat politicianismul, pentru că vedea, pe bună dreptate o primejdie pentru existenţa noastră naţională.
De pe cînd era la studii la Viena observă că „în ţară, puterile sufleteşti ale neamului erau absorbite de luptele de partid”. Revenid în ţară, constată că „la doar patru ziare de ştiinţă le revin 32 de ziare politice”.
Nu lasă neobservat şi impactul vieţii politice asupra ţăranilor „care neştiind să lege două buchii se ocupau de politica înaltă, lăsînd parcticarea vreunei meserii; astfel, plebea de sus face politică, iar poporul de jos se stinge.
Pe 9 decembrie 1878 Eminescu scrie în Timpul: „Organizaţia de astăzi a favorizat fuga de muncă; ea a ridicat elemente care n-au nimic în fruntea statului, ca să trăiască şi să se îmbogăţească de pe averea poporului. Profesorii de la universitate, în loc să-şi caute de treabă, fac politică, profesorii de licee şi şcoli primare – deasemenea, ingineri, medici, muzucanţi, chiar şi actori – toţi fac politică. Şi acesta e răul cu desăvîrşire mai mare, căci relele actuale ar putea fi trecătoare, dar corupîndu-se nervul vieţii oricărei societăţi, care e iubirea de muncă, nu mai e nici macăr speranţă în salvare.” Iată o replică dură dată politicizării excesive a societăţii, datorită căreia aproape toţi devin „experţi” politici, lasînd baltă datoria faţă de neam. Acesta este un aspect extrem de dezvoltat şi astăzi, cînd în loc să-şi caute de sine, societatea bîrfeşte la nesfîrşit viaţa politică teatrală a ţării.
Cu privire la ceea ce reprezintă un partid în societate, să nu credem că acesta este un grup de oameni care nu mai put de nevoia de ne face nouă bine. Eminescu face o constatare seacă dar imparţială, dîndu-ne de înţeles, ca acolo unde este sistem partidist, acolo este şi dezbinare, ură, şi rai pentru paraziţi: „Nu avem decît partide personale. Oameni făr caracter, fără convingere, se aliază azi cu unii, mîine cu alţii, duşmanii de ieri devin azi priteni în acelaşi partid, nu te poţi bizui pe nimeni. Partidele noastre nu-s conservatoare sau liberale, sunt asociaţii de oameni cu slujbă – guvernamentali, şi fără slujbă – opoziţia. Partidele noastre sînt formate din oameni fără cultură, necunoscători ai ţării şi poporului, care văd în stat un mecanism de ascensiune spre putere.
Politicianismul a încurajat încopetenţa. Merit, muncă, acestea sînt desconsiderate; trebuie să fii ignorant, viclean şi atunci prin politică înaintezi în statul român.”
Interesant, cam aceeaşi sunt şi politicienii de astăzi. Nu cumva, ei sunt în general aşa, şi autotdeauna scopul de a ne prosti, iar noi îi considerăm salvatori ai naţiunii? Consider că ar fi un pas enorm înainte dacă am face constatarea că parlamentarismul democratic este un virus al societăţii, un sistem bolnav, incapabil să asigure continuitatea neamului, distrugîndu-l zi de zi, prin legi „evoluţioniste”. Cred că odată cu această constatare, vom afla şă răspunsul la multe întrebări fără de răspuns în gîndirea unui om frapat de „încrîncenarea” luptei poltice.
Cît de departe sînt acele vremuri frumoase ale bravilor vioevozi creştini… În ţară era pace, nu existau opinii diferite, nimeni nu se băga acolo unde nu-i fierbe oala… Voievodatele medievale româneşti erau forme net mai perfecte de organizare statală decît aşa zisele state democratice, în care puterea este exercitată de oricine, numai nu de popor; şi a căror conducere este aleasă de alticineva, numai de un electorat neminţit şi neînşelat – nu!
