Mărturia de mai jos aparţine lui Octavian Anastasescu, deţinut politic român în închisorile comuniste. Acesta a avut onoarea de a fi alături de Valeriu Gafencu la Tîrgu-Ocna, în ultimii ani de viaţă a celui din urmă. Ca oricare altul care a intrat în contact cu Sfîntul închisorilor, Octavian Anastasescu a rămas schimbat profund de către sfatul şi iuburea lui Gafencu. Iată cum a mărturisit Anastasescu experienţa trăită la Tîrgu-Ocna.

       ”Bolnav de TBC, pe la începutul lunii mai 1951, am ajuns la Tîrgu-Ocna. În cele trei luni şi jumătate cît am stat în închisoare, l-am cunoscut pe Valeriu Gafencu. Fusesem prevenit de ceilalţi că este un sfînt în viaţă. Lucrul aceste l-am simţit şi îl mărturisesc şi eu. Din mai multe întîmplări deosebite trăite în preajma lui, am să mă opresc doar la cîteva.

       În discuţiile pe care le-am purtat, mi-a vorbit adesea şi m-a îndemnat să spun rugăciunea lui Isus. M-a sfătuit să fac această rugăcine folosind o anumită tehnică; cu mîna pe puls, fiecare bătaie trebuia însoţită cu un cuvînt al rugăciunii. Mă străduiam şi eu să spun rugăciunea în timpul în care stăteam întins pe pat, şi nu aveam altă ocupaţie. Cînd ne întîlneam, Valeriu mă întreba despre rugăciune. Îi spuneam că mă silesc, dar cu toată străduinţa mea nu am ajuns să spun rugăciunea aşa cum trebuie, adică cu inima.

-Fii atent, mi-a spus el, va veni un moment în viaţa ta, cînd fără să provoci inima, ea va cînta singură rugăciunea şi tu o vei auzi.

       Aceste cuvinte ale lui, pe care nu prea le-am luat în seamă, au fost o adevărată profeţie. După eliberarea din închisoare mi s-a stabilit domiciliu forţat. Nu aveam voie să ies din perimetrul stabilitde Securitate. Într-o zi nu am mai ţinut cont de această interdicţie şi m-am dus să vizitez un prieten. Cînd m-am întors acasă, am găsit-o pe mama îngrijorată. Securitatea mă căutase şi cum nu ma-u găsit, l-au luat pe tata, lăsînd vorbă să mă prezint a doua zi la ei. A doua zi m-am dus la Securitate. M-au băgat într-un fost garaj, transformat într-un fel de sală de şedinţe. Apare o haită de vreo 5-6 securişti, se aşează şi încep întrebările de rutină. În timp ce le răspundeam, s-a petrecut un lucru deosebit. Parcă am fost învăluit într-un fel de sferă luminoasă. Am simţit un parfum ceresc, ceva ce nu se poate descrie în cuvinte. În timpul acesta îmi auzeam inima cîntînd rugăciunea: „Doamne, Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueşte-mă pe mine păcătosul”. Mă sinţema foarte uşor, ca şi cum legile gravitaţiei fuseseră suspendate. Securiştii nu-şi dădeau seama ce se petrecea cu mine, şi continuau să-mi pună întrebări. Interesant este faptul că auzeam că mi se pun întrebări, dar nu înţelegeam ce mi se spune. De asemenea îmi auzeam vocea răspunzîndu-le, fără să ştiu ce spun. Starea această deosebită a durat trei, sau chiar patru ore. La un moment dat, unul dintre ei a spus:

-Să lăsăm asta.

       În momentul acela starea a despărut, şi lucrurile au reintrat în normal. Securiştii au plecat. La anchetarea mea asistase şi un plutonier însărcinat cu paza. Rămaşi singuri, pe cînd ieşeam din cameră mi-a spus:

       -Şefule, dacă în România ar exista numai o mie de inşi ca dumneta, praful s-ar alege de Securitate.

       Ce întrebări au putut să-mi spună? Ce am răspuns eu? Nu ştiu. Mi-am amintit cum Hristos le spunea apostolilor să nu se îngrijoreze cînd vor fi duşi la regi şi împăraţi pentru că li se va da cuvînt, căruia nimeni nu va putea să-i stea împotrivă. Mi-am amintit de asemenea că Veleriu îmi proorocise despre momentul acesta atunci cînd mi-a spus că îmi voi auzi inima cîntînd ruăciunea lui Isus.

       Despre darul înainte-vederii pe care îl avea îmi dădusem seama şi din alte situaţii. Odată, de Înviere, eram la el în cameră. El stătea întins pe pat, iar eu priveam şirul de luminial credincioşilor care coborau cu lumînările aprinse de la schitul de pe Măgura. Din patul său, Valeriu nu avea cum să vadă acest spectacol şi eu îi povesteam ce văd. La un moment dat m-am oprit. Atunci, privind în ochii mei, a început să-mi descrie el în continuare ceea ce vedeam.

       Stînd în pat şi uitîndu-se la mine, îmi descrie cu exactitate tabloul acela al creştinilor care se întorceau cu lumînările aprinse de la schit. Lucrul acesta m-a impresionat deosebit. Dar nu a fost numai asta.

       Într-o zi i-am povestit ceea ce visasem cu o noapte înainte. Visul acesta era o repatare a unui mai vechi, de înainte de arestare. Cu o noapte înainte de a fi arestat m-am vist într-o Biserică. Am petrecut mai mult timp uitîndu-mă la picturile de pe pereţi. Am încercat apoi să ies din Biserică. Am dat ocol Bisericii de dinăuntru, căutînd să ies, dar nu am găsit nici o uşă. Tot încercînd să ies fără succes, m-am trezit. Dimineaţa i-am povestit mamei visul.

       -Asta-i închisoare, mamă! – spune ea.

       În noaptea următoare, pe la miezul nopţii, am fost arestat. La Tîrgul-Ocna visul s-a repetat. Se făcea că eram înaceeaşi Biserică, i-am recunoscut picturile. Încercam iarăşi să ies din Biserică. De  data asta am reuşit. Nu ştiam cum să înţeleg visul. Semne de eliberare nu se întrezăreau deloc, ba, mai mult, îmi ajunsese la ureche un zvon că în zilele următoare urm asă fiu mutat cu cei care veniseră de la Piteşti şi care încercau să facă reeducarea aici, la Tîrgu-Ocna. Perspectiva asta mă îngrozea pur şi simplu. Mă gîndeam chiar la sinucidere. Îngrijorat i-am povestit lui Valeriu visul şi i-am vorbit de temerile mele legate de posibilitatea de a fi mutat în cameră cu reeducaţii.

       -Nu-ţi fie teamp, frate Octaviane! Mîine vei fi eliberat.

       Am rămas siderat. M-am uitat la el, crezînd că delirează din cauza temperaturii. Nu aveam nici un semn care să mă facă să sper că voi fi eliberat.

       -Nu te mira, mîine vei fi eliberat! a repetat el.

       Chiar aşa s-a întîmplat. A doua zi a intrat în cameră un căpitan de Securitate şi a întrebat:

       -Care eşti, bă, Anastasescu? Fă-ţi bagajul!

       M-au dus la Bacău, de unde în aceeaşi zi – aşa cum a spus Valeriu – am fost eliberat.”

       Iată aceasta este mărturia dată de Octavian Anastasescu monahului Moise în februarie 2006. Cred că este o dovadă a sfinţeniei lui Valeriu Gafencu, conţinînd de altfel, fapte reale. Este doar una din multele mărturii despre viaţa creştină dusă de Valeriu Gafencu. Am spicuit această mărturie din cartea „Sfîntul închisorilor” de monahul Moise. Din această carte se pot învăţa multe lucruri bune, utile, şi se poate învăţa o lecţie de istorie „care nu se învaţă la şcoală”.

       Pe  viitor voi publica mai multe fragmente din această carte, alcătuită în majoritate din mărturii reale, provenite de la persoane care l-au cunosct pe Valeriu, nici decum din fantezia bolnavă a unui autor postmodernist.