Marti am avut cel mai straniu vis. Eram pin ’42 – ’43, in timpul razboiului. Eram undeva la calduts, unde, desi stia ca-i razboi, lumea traia bine-mersi ca pe timp de stabilitate.
Totul era in jurul meu de culoare lemnie, cam ca la facultate, in anul I. Lumea se preumbla pe langa mine, ca in cadrul cela din matritza cand neo shede pi tortuar, sau ibuia undi shede, da lumea trece drumu, la zebra. Adica – trece omul pe langa mine si nici nu ma observa. Lu toti li-I pohui, isi cata de treaba. Iar eu incremenesc si imi dau seama ca e anul ‘42 – ’43 (sau, iaibu, ’44) si ca in timp ce eu stau cu bucile pe moale, sute si mii de oameni mor in razboaie si holocosturi. Eu stau si vreau sa urlu. Stau si vreau sa plang. Si urlu. Si plang.
Mi-am amintit de acest vis azi seara, pe drum acasa, cand nu m-a mai latrat nimeni.
