Din cauza lui Julio Cortázar vorbesc spaniola. În pofida trivialității abjecte a afirmației „rusa aș învăța-o măcar și pentru faptul că rusește a vorbit Vladimir Ilici” eu am luat-o în serios. Mi s-a părut un motiv suficient de bun. Ei, bine dacă sincer nu era doar el. Mai era și Borges și Reverte și Márquez și Vargas Llosa. Suficiente motive…
Julio Cortázar la Paris
L-am citit de parcă mi-aș fi citit propriile gânduri. În trenuri, în pat, în fața calculatorului, în parcuri. Mi-a plăcut proza scurtă. Mi-au plăcut romanele. Mi-a plăcut eseistica. Mi-a plăcut faptul că motanul lui Julio Cortázar se numea Theodore W. Adorno.
Odată la Iași, într-o cameră de hotel care se cutremura la trecerea tramvaiului, am lăsat cartea la o parte (era „Cartea lui Manuel”) și am început să scriu.
Altădată, la Viena am parcurs centrul orașului cu „62. Model de asamblat” pe post de ghid. Blütgasse. Sângele templierilor colora caldarâmul în purpuriu. Hotelul König von Ungarn. Contesa sângeroasă Báthory Erzsébet și papricaș într-un restaurant unguresc.
Ce bine că scriitorii nu mor pe-adevăratelea. Cu 25 de ani în urmă, corpul lui Julio Cortázar s-a risipit. Dar îngerul său e încă tânăr.
Nocturnă (trad. Zenului)
Astă noapte mâinile mi-s negre, iar inima mi-e asudată
ca după o luptă aprigă cu miriapodele fumului
Totul a rămas acolo, sticlele goale, barca,
habar n-am dacă mă iubeau sau dacă vroiau să mă vadă.
Agenda aruncată pe canapea zicea întrevederi diplomatice,
dar carafă de vin nomadă o cnocaută lejer în patru seturi.
Un codru nalt cuprinde-această casă din centrul orașului,
eu știu, simt cum un orb își dă duhul prin apropiere.
Nevastă-mea urcă și coboară pe o mică scăriță
ca un căpitan de corabie ce nu se încrede în aștri.
Iată o cană cu lapte, hârtii și ora unșpe noaptea.
Din afară se simte-o herghelie de cai apropiindu-se
de fereastra pe care-o am în spate.
(asta cu fereastra-mi aduce aminte de-o anume povestire)
Dormi în pace, prietene.
Share/Bookmark