Ceea ce trebuie făcut într-un timp dat, cu scadenţă, mă provoacă în sens invers, ca şi cum plierea pe acest “trebuie” ar fi o înfrîngere a eului meu, o supunere la o regulă dată din afară. De aceea, cu cît un termen este mai implacabil, cu cît acest “trebuie” este mai constrîngător, cu atît rezistenţa mea la el este mai mare. Mi-am descoperit acest “defect de construcţie” în liceu, cînd venea perioada tezelor. Trebuia, cu două-trei zile înainte, să revăd, să repet, să încep să “învăţ pentru teză” lecţiile dintr-un trimestru. Mi-aduc aminte frisonul care mă apuca cînd începea acest “care pe care”. Trecea o zi, treceau două şi cînd totul devenea iminent rezistenţa mea ajungea la apogeu. Începeam să învăţ în ultimele ore ale zilei care preceda teza, înfrînt, zdrobit, înspăimîntat (acum abia) că timpul nu-mi va ajunge, că, într-un fel, e prea tîrziu. Ştiam de fiecare dată că voi ajunge aici, că voi regreta că am lăsat totul pe ultima clipă; şi totuşi nu puteam face altfel.
Din această cauză, mai tîrziu, nu am acceptat niciodată o rubrică la un periodic şi n-am fost capabil niciodată să mă angajez să scriu un text pînă la o dată fixă. În Occident aş fi murit de foame.
