Eminescu – însufleţitul de adîncă iubure de neam, îl vede pe acesta sărăcit, istovit, demoralizat. Observînd ce elemente se ridică din societate şi iau în mîinile lor conducerea statului, Eminescu a ajuns la convingerea că una din plăgile de care se mistuie sunt străinii care s-au furişat în sînul ei, au utilizat toate mijloacele de parvenire şi au ajuns la conducere, deşi nu aveau iubire de neam, nici înţelegere a geniului lui. Teoaria păturii superpuse, atît de adesea dezbătută de Eminescu, i-a servit ca unealtă de atac dus cu înverşunare şi neîndurare, pentru a apăra organismul naţional, de un virus ce-l mina.
Încă din vremea studenţiei, acesta încpuse a-i privi cu suspiciune pe cei ce conduceau destinele poporului român. După dînsul, aceştia omorau încredera ţării, şi că reprezentau „sămînţa udorilor Faranului”. Teoria problematică a păturii superpuse va fi analizată intens de Eminescu în zairul Timpul. Reproduc un fragment dintr-un articol din 1882, precum şi din alţi ani ai activităţii sale ziaristice, în care acesta critică vehement pătura suprapusă:
“Am avut neplăcuta datorie de a constata un adevăr, despre care mă mir că nu-l formulaseră alţii înaintea mea, de vreme ce plutea în aer şi se impunea de sine însăşi, adecă de a constata că tocmai în România poporul românesc n-a ajuns decît cu rare excepţii – de-a de expreie fiinţei sale proprii. În viaţa publică, în şcoli, în literatură chiar s-a suprapus o promiscuitate etnică, din părinţi ce nu vorbeau în casa lor româneşte şi această pătură suprapusă este cuprinsă de-un fel de daltonism intelectual faţă de unele din cele mai inteligente ş din cele mai drepte popoare, poporul românesc.
Întîmplarea m-a făcut ca din copilărie încă, să cunosc poporul românesc din apele Nistrului începînd, în cruciş şi în curmeziş pînă în Tisa şi în Dunăre şi am observat că modul de-a fi, caracterul poporului, este cu totul altul, absolut altul decît acela al populaţiunilor din oraşe, din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputaţii, etc. Am observat şi mai mult: că clasa veche superioară, rea, bună, cum o fi fost seamănă în toate cu mult mai mult poporului , că are mai multă francheţă de caracter şi incompatibil mai multă onestitate, că sînt în ea rămăşiţe de vrednicie dintr-o vreme anterioară epocii fanarioţilor. Se putea oare să nu conchid că pătura suprapusă de roşii u e nici română e origine, nici asimilabilă macăr?… Din citirea izvoarelor istorice m-am convins că în decursul evului mediu, care pentru noi a încetat odată cu venirea fanrioţilor, n-am avut clasă de mijloc decît cu slabe începuturi şi că această clasă – excepţie făcînd de Olteni şi Ardeleni – e cea mai mare parte d eorigine străină. De aci abea am putut să-mi explic revoluţia socială petrecută în zilele lui Cuza Vodă, al cărui apogeu e sub domnia lui Carol Îngăduitorul. Este în realitate, nimic mai mult, nimic mai puţin, decît proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine asupra poporului istoric, compus încă pînă azi din ţărani mici şi mari. Odată ajuns la această convingere, totul era hotărît pentru mine, era o datorie de a fi şi de-a rămînea în partea poporului istoric din care însumi fac parte, şi în contra păturii suprapuse de venetici. M-am convins că acea ură în contra trecutului, acea aruncare în apă a tuturor trdiţiilor, acel abis creat între trecutul şi prezentul de azi, nu e un rezultat organic şi necesar al istoriei române, ci ceva factice şi artificial. (1882, 8 aprilie).
Poporul nostru, stînd pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică, în oraşele noastre s-au grămădit toate lepădăturile greceşti, bulgăreşti jidoveşti, iar fii acestor lepădături sînt liberalii noştri – Sesurie, Andrunopulos, C. A. Rosetti, Carada, Candiano. (1877, 11 decembrie).
Tot ce-i în element liberal, e elementul străin care n-a avut timp necesar ori n-a fost în stare să se adapteze caracterului nostru naţional. Lepădăturile orientului european venite la noi numesc străini pe cei ce scriu şi simt româneşte.
Reprezentanţi ai unor rase degenerate apar în balul mascat care-i viaţa noastră publică, sub formă de oameni mari, dar fără ştiinţă de carte. Toţi se scurg în ţara noastră şi vor să fie egali cu noi, iar nemul cel adevărat decade şi maore: „Libertate! Egalitate! Fraternitate! Ce e mai frumos în lume decît ca tot ce se scurge în România ca într-o să fie liber ca noi, egal cu noi, frate cu noi? Şi pe cînd această plebe se înmulţeşte pe zi ce merge, neamul nobil şi drept care cutremura odinioară pămîntul la un semn al lui Mircea Basarab, sărăceşte scade şi moare. (1880, 14 nov.).
Dar sunteţi voi români, Dar cunoaşteţi voi poporul, Sunteţi în stare să pricepeţi geniul şi înclnările lui? Ştiţi voi româneşte macăr? Păsărească d-lui C. A. Rosetii e limbă? Obiceele de cocote şi picpocheţi sînt datine strămoşeşti? Cărţile ce le scrieţi, legile ce le croiţi, gîndirea şi inima voastră, complexiunea voastră fizică şi morală, răsărit-au din sîmburii de stejar, ce împodobesc mormîntul lui Ştefan cel Sfînt? De la Seina, din Bizanţiu, din lupanale şi spelunci v-aţi cules apucăturile politice şi morale, nu din istoria şi natura neamului nostru. De aceea aţi fost ca virusul în organismul viu al naţiei, de aceea corpul material al naţiei moare şi se putrifică. Pentru aceea voi, paraziţi, nu vă puteţi aclimatiza, pentru că voi etnic şi moraliceşte, sunteţi străini cu totul de substanţa din caree compus neamul româneasc.
Nu e ruşine că aţi uzurpat numele de român, ruşine că strămoşii sînt condamnaţi a purta acelaşi nume, cu care drapaţi corupţia şi mizeria de caracter?” (1881, 3 iulie).
Cu toate că aici nu am expus toate ideile lui Emiescu cu privire la problema păturii suprapuse, consider că citatele date sunt importante pentru o cunoaştere mai aprofundată a proceselor care au marcat modernizarea României.
Pentru o mai bună cunoaştere e istoriei, documentele scrise sînt primordiale. Cu atît mai mult, că publicistice lui Eminescu este aproape unică, într-o perioadă în care prin ziarele bucureştene se vorbea mai mult cultura franţuzească decît durerile şi nevoile românilor băştinaşi.
Celor care vor să facă cunoştinţă cu o analiză aprofundată a ziaristicii lui Eminescu, le propun cartea „Naţionalismul lui Eminescu” de Dumitru Murăraşu, sau „Eminescu interzis. Gîndirea politică” Radu Mihai Crişan.
