Un aspect impoprtant, legat de existenţa noastră ca naţiune, îl constituie starea actuală a satului românesc.
Trebuie menţionată importanţa a acestuia în trecutul nostru, satul fiind leagănul poporului român. Noi ne-am constituit ca popor anume în sînul naturii, în mediul rural.
Vorbind din punct de vedere istoric, după retragerea aureliană din 271-275, locuitorii din spaţiul carpato-danubiano-pontic intră în faza decisivă de transformarea a genomului etnic. Retrăgîndu-se în zone protejate natural, din calea năvălirilor barbare, daco-romanii au continuat etnogeneza poporului român pînă în secolul VIII, aproape exclusiv la sate. În cadrul obştii săteşti, care era forma principală de organizare socială între secolele IV-VIII, s-a finalizat formarea specificului naţional: caracter sedentar, valori morale de nezdruncinat, apartenenţa la creştinism, armonia cu natura, dragostea de pace, etc.
Satul, sau obştea sătească a constituit vatra valorilor noastre naţionale şi, totodată, promototul acestora. La sat s-a afirmat aceast popor ca entitate specifică, pentru că aici şi-a găsit liniştea şi factorii necesari formării unei înalte culturi morale, aşa cum este cea română autentică. Prin urmare, satul ca leagăn al acestui neam, reprezintă garantul existenţei fiinţei noastre, iar apărarea sa de influenţele străine răuvoitoare ar trebui să fie prioritatea oricărei generaţii.
Am ajuns însă în secolul XXI, am apucat-o nesăbuit pe calea globalizării, şi prin urmare, am uitat de sat. Trebuie sa fii orb ca să nu observi că satul nu mai este azi ce-a fost cîndva, şi că reprezintă doar o simplă şansă de îmbogăţire a politicienilor corupţi. Datorită modernizării peste limite, datorită împortului de idei ieftine din Occident şi a pătrunderii materialismului în societate, oraşul a luat locul satului ca importanţă social-culturală. În satul românesc, ca bază spirituală a acestui popor s-a lovit prin politici economice bolnave (capitalism, investiţii străine, colectivizarea proprietăţii private), s-a lovit prin mutilarea valorilor sale odinioară eterne, prin slăbirea fizică şi morală a acestuia cu rachiu şi produse industriale dăunătoare, şi se mai loveşte şi azi.
Satul a rămas astfel depopulat, cu credinţa strămoşească zdruncinată, cu oameni alcoolici şi netrebnici, şi nu mai este privit de cei care au datoria de a ne conduce decît ca o masă uşor manipulabilă în vederea satisfacerii intereselor obscure ale economiei de piaţă.
Devenind o ruină, satul nu mai alimentează societatea cu oameni iubitori de neam, harnici şi gata de jetră întru apărarea a tot ce-i sfînt. În schimb, satul românesc de azi furnizează oameni lipsiţi de identitate, străini valorilor naţionale, îndepărtaţi de sfaturile părinţilor şi înstrăinaţi de suferinţa acestui popor. Totodată, alimentează societatea de consum cu consumatori roboţi care să consume cu plăcere „fast food-uri”, care să privească cu spume la gură un film pornografic, care să citească cele mai josnice reviste de modă şi romane post-moderniste, care să poatre cele mai neruşinate haine, şi să devină cu uşurinţă fani orbi ai unor „vedete” imorale. De altfel, problema în cauză a fost analizată perfect de marele naţionalist Corneliu Z. Codreanu, care a susţinut că aceste neam piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe politice.
Perspectivele sînt sumbre. Majoriatea statelor înalt dezvoltate, exemplul cărora este urmat cu neruşinare şi mişelie de „multiubiţii conducători democraţi” ai noştri, nu au sate practic, ori acestea nu constituie un patrimoniu pentru statele în cauză. Se poate observa uşor că statul democratic cosmopolit, care este numit cu neruşinare şi „naţional”, duce o luptă neîncetată de mutilare a satului şi a valorilor tradiţionale. Sistemul internaţionalist instalat pe glob, care îşi doreşte subjugarea naţiunilor libere, are directul interes ca satul, sau orînduiala tradiţională a popoarelor în cazul dat, să fie înlocuită cu o nouă ordine mondială. Este suficient să menţionăm doar ca satul, fiind un element puternic conservator, care asigură continuitatea şi suveranitatea unui neam, reprezintă o piedică serioasă, un obstacol pentru procesul de globalizare. Astfel, slăbirea, dezorientarea şi ruinarea satului (fie românesc, rusesc, ungures sau polonez) pare a fi o prioritate a noului sistem mondial.
Lucian Blaga afirma că „veşnicia s-a născut la sat”. Privind spre trecut, afirmaţia are un caracter real. Lovindu-ne însă de starea gravă în care se află satul depopulat din ziua de azi, ne întrebăm nedumeriţi: „Oare atît de puţin ţine veşnicia?”
Cu toate că perspectivele satului românesc sunt sumbre, speranţa într-un viitor mai bun nu trebuie să moară. Calea luată de noi, de a ne înstrăina de trecut şi de a îmbrăţişa cu uşurinţă noi idei, ne pune existenţa în pericol. De aceea, o schimbare de atitudine ar trebui să aibă loc, ar trebui să înfăptuim o revoluţie morală, aşa cum ne cerea încă cu 130 de ani în urmă marele Eminescu.
