Deși nu are dimensiunile sau statutul politico-administrativ ale Luxembourg-ului sau ale Andorrei, Chișinăul reprezintă, în mod cert, mult mai mult decât o capitală. Pentru că Moldova este o țară cu o suprafață de doar 33 mii km2, iar pe teritoriul Chișinăului este concentrată aproape o treime din populație, Orașul nu este numai centrul prin excelență al statului, ci se suprapune acestuia din urmă, preluându-i funcțiile și calitatea de instanță ultimă la care se raportează întreaga activitate a oamenilor. Evenimentul, înțeles ca ansamblu de relații dinamice, creatoare de lucruri și situații care să conteze, poate avea loc doar aici. Ieșirea în afara Orașului nu înseamnă limitarea accesului la magazine sau la căi de comunicare, ci pierderea aproape completă a legăturii cu evenimentul, cu factorii de decizie asupra vieții și activității persoanei, cu sentimentul reconfortant al importanței. Politicile de descentralizare, inexistente atât în perioada RSSM, cât și după obținerea independenței în anul 1991, par a fi întârziat atât de mult, încât modestele luări de ințiativă ale unor alte orașe, precum Bălți sau Cahul, nu au decât rezonanța unor strigăte fără răspuns. Moldova este expresia geografică a dictaturii sub care s-a aflat după cel de-al Doilea Război Mondial: lucrurile importante s-au întâmplat în Chișinău, și tot de aici au pornit ordinele care să organizeze viețile cetățenilor (Orașul fiind parte a unui sistem mult mai complex – URSS, și supus controlului permanent al Moscovei). Situația se menține până în prezent, deși distorsionată de progresul economic, care oferă iluzia autonomiei locale (a democrației, în genere), prin posibilitatea liberă de a achiziționa aceleași bunuri (din nou, dimensiunile reduse ale teritoriului Moldovei constituie primul factor care a condus la păstrarea acestei centralități și după căderea regimului comunist).
Astfel, Chișinăul prezintă simptomele unui Oraș-Stat, asemănător cu cel descris de către Gilles Deleuze și Felix Guattari : capitala este un turn central de control asupra întregii țări (exceptând aici regiunea din stânga Nistrului, conflictul cu care accentuează și mai mult poziția strategică ocupată de Chișinău). Rolul specific orașului (de corelat al drumului, de funcție în cadrul unor circuite) se suprapune celui al statului (de fenoment care face să rezoneze o multitudine de puncte, nu neapărat numai orașe).
Odată stabilite, aceste considerații ne impun să pătrundem în interiorul Orașului și să privim asupra unui peisaj urban degradat, fractal și, în definitiv, trist, care ne oferă, însă, structura mentalității unei societăți întregi. Aflat în plină criză de identitate urbană, Chișinăul propune spectatorului un centru vechi, dar devastat de inundații și afundat în mizerie; arhitectură de autor, nerestaurată sau acoperită de panouri publicitare, și imense cartiere-dormitor, dispuse în mod organizat de-a lungul unor bulevarde largi, sufocate de centre comerciale. Nu există o zonă industrială bine definită (și izolată de instituțiile sociale și de spațiile locative), astfel încât uzinele și fabricile, mai mult sau mai puțin funcționale, parazitează fiecare sector al orașului. Procesul de urbanizare este din ce în ce mai fervent, odată cu creșterea numărului de emigranți moldoveni, pe remitențele cărora se sprijină economia întregii țări. Orașul se extinde într-un mod necontrolat, iar blocurile, construite rapid și după standarde europene deja, fac din piața imobilelor una dintre cele mai profitabile.
Acest peisaj eclectic se face vinovat de menținerea unui nivel minim al civilității și al sentimentului de responsabilitate și respect pentru spațiul comun pe care îl împart orășenii. Mentalitatea sovietică, atât de adânc impregnată în gândirea lor, îi face să se încreadă în datoria infinită a statului față de cetățeni, iar din discursul democratic (chiar dacă vorbim de unul doar afișat) al ultimilor douăzeci de ani, oamenii au reținut numai partea cu „drepturi și libertăți”. Fără a privi dincolo de privilegiile faptului de a fi cetățean al Capitalei (sau cel puțin locatar al ei, pentru cei veniți), ei se mulțumesc cu comoditatea oferită de omniprezentele microbuze și super-marketuri, dar nu înțeleg, de exemplu, de ce, în condițiile mincinoasei guvernări anterioare (a partidului comuniștilor), Primăria se vede acum nevoită să majoreze prețurile pentru întreținere.
Spațiul urban public, înțeles ca unul de maximă vizibilitate și posibilitate de acces liber, cum sunt străzile, instituțiile publice, fațadele edificiilor și centrele comerciale sau de agrement, este lipsit de un discurs politic clar, ceea ce nu face decât să contribuie la criza identitară generală a societății. Pentru că acest spațiu nu le oferă orășenilor alte semne cu care să se identifice decât discursul publicitar, iar valorile orașului sunt atât de puțin cultivate, se pare că nici nu ar trebui să cerem civilitate de la acești cetățeni. Or, situația în cauză nu poate mulțumi pe nimeni, de unde și intenția acestui studiu de caz. Voi pune în discuție, în continuare, două aspecte ce vizează relația dintre spațiul urban și discursul politic pe care îl debordează acesta: emergența panotajului publicitar și atitudinea față de trecutul sovietic (monumentele comuniste și circulația limbii ruse). Din necesitatea readucerii unui alt fel de discurs politic în spațiul public urban al Chișinăului, altul decât cel doctrinar, promovat în perioada sovietică, dar și altul decât cel publicitar, practicat fără scrupule în prezent, voi formula, în final, câteva recomandări pentru autoritățile publice locale.
1. Spre deosebire de majoritatea orașelor din România (cu care îmi permit să fac această comparație), Chișinăul este împânzit de panouri și billboard-uri publicitare, inclusiv pe teritoriul centrului istoric. Cel mai relevant exemplu este cel al clădirii de la intersecția străzilor Ștefan cel Mare și Pușkin – una dintre cele mai circulate zone din oraș. Edificiul în cauză, aflat în imediata vecinătate a Primăriei (operă a celebrului arhitect Al. Bernardazzi), dar și a Pieței Marii Adunări Naționale, este acoperit în măsură de 80% de 3 panouri imense, care nu mai lasă să se vadă decât bancomatele de la parter. Prevederile ultimului Plan Urbanistic General (PUG) al Capitalei, însă, stipulează în calitate de obiectiv major conservarea patrimoniului arhitectural al Chișinăului. Am considerat că cel mai potrivit ar fi să cer explicațiile de rigoare chiar de la responsabiliii din cadrul Direcției pentru Urbanism și Arhitectură a Municipalității, care, deși au fost surprinzător de cooperanți, nu au părut să înțeleagă esența problemei. Specialistul cu care am discutat, mi-a prezentat proiectul panourilor, cu intenția de a mă asigura că, din punct de vedere tehnic, acestea nu prejudiciază sub nicio formă fațada edificiului. Aspectul pe care îl ia centrul orașului în aceste condiții nu constituie, deci, o chestiune, în ciuda obiectivelor PUG. Aceasta pentru că, mi s-a spus, amplasarea lor reprezintă o sursă de venit pentru bugetul capitalei. „Soluția inteligentă” pe care a găsit-o Primăria recent s-a materializat în încheierea contractelor cu câteva firme de advertising, care s-au angajat să contruiască și să întrețină stațiile de troleibuz din tot orașul, precum și coșurile de gunoi de pe bulevardul Ștefan cel Mare, în schimbul transformării acestora într-o multitudine de spații pentru publicitate. Cât despre amplasarea billboard-urilor, în afara câtorva condiții tehnice pe care trebuie să le îndeplinească (faptul de a nu acoperi semafoare, de exemplu), nu există niciun mecanism după care să fie gestionată înfățișarea pe care acestea o dau spațiului urban public. În condițiile actualei crize financiare, multe dintre ele au rămas goale, sau au fost înlocuite cu „mesaje sociale”, cum ar fi „Moldova, Patria Mea” sau „Chișinău – cel mai frumos oraș de pe planetă”. Acestea, în intenția lor de a inocula un mesaj identitar, nu fac, însă, decât să creeze repulsie, sau, în cel mai fericit caz, subiecte de glumă. Or, nu aceasta este modalitatea prin care orășenii pot fi motivați să se identifice și, prin urmare, să manifeste responsabilitate, față de orașul și țara în care locuiesc.
va urma..
