Sincer să fiu n-am știut că e în viață. Poate din cauza că unul din cele mai tari romane din literatura universală, „De veghe în lanul de secară”, a fost scris în ‘51. Mai era ceva de adăugat?
Acum că J.D. Salinger nu mai e printre noi, îi simt lipsa.
Am citit romanul într-o singură suflare. M-am urcat în tren la Montreal, cartea procurându-mi-o în mod special pentru călătorie. Până la Washington D.C. aproape că am terminat-o. Ultimele pagini deja la hotel. Cititul într-o singură suflare e o categorie aparte. Numai când ridicam ochii să văd Burlington, Spingfield… îmi dădeam seama că nu-s în ‘51. Iar la New York aveam chef să cobor și să văd ce face Holden în barul din Greenwich Village.
Holden sunt eu. J.D. a avut mare grijă să nu ne lase un portret. Când s-a făcut ecranizarea era tare necăjit, căci nu vroia ca personajul său să aibă un chip. Fără chip era mai real. Era oricine și fiecare. De exemplu, eu.
Un rătăcit. Ce vrea un rătăcit de la viață? Să stea de veghe în lanul de secară. Atât vrea.
Reproduc din original cele mai frumoase cuvinte. Așa cum le-am citit:
„Anyway, I keep picturing all these little kids playing some game in this big field of rye and all. Thousands of little kids, and nobody’s around–nobody big, I mean–except me. And I’m standing on the edge of some crazy cliff. What I have to do, I have to catch everybody if they start to go over the cliff–I mean if they’re running and they don’t look where they’re going. I have to come out from somewhere and catch them. That’s all I’d do all day. I’d just be the catcher in the rye and all. I know it’s crazy, but that’s the only thing I’d really like to be.”
Odihnește-te în pace, dragă J.D.
Share/Bookmark