Ieri pe la doi noaptea făceam un ultim efort pentru ca să dau gata „Kremilinul de zahăr”. Doar știi despre romanul lui Vladimir Sorokin, nu-i așa? Eu am aflat printre ultimii. Înainte de roman, l-am citit pe Sorokin pe Snob.ru și pe blogul său. Are o minte ascuțită. Ah da, și limba la fel!
Însă romanul m-a pus la încurcătură. Îmi place / nu-mi place? În el nu prea transcede bunătate, sau curaj, sau pasiune – lucruri care, în mod obișnuit, te fac să te atașezi de eroii cărții. Nimic din astea! În locul lor doar ceea ce rusul numește bît, iar noi, românii de pretutindeni – cotidian sau rutină. Viața reală. Sură.
Numai că în „Kremilinul de zahăr” acest bît se întâmplă în 2028, adică exact peste 20 de ani de la scrierea cărții. Aici e interesul. Sorokin portretizează o Rusie a viitorului caracterizată printr-un fel de fundamentalism ortodox ridicat la nivel de doctrină de stat. Doctrina legitimează puterea Opricininei – un arhetip atemporal a ceea ce în diferite secvențe s-a mai numit și NKVD, KGB sau FSB. Rușii se droghează. Gulagurile sunt repuse la locurile lor. Rușii lucrează la Marele Zid Rusesc. Tot ceea ce e dincolo de zid e ostil. Chinezii i-au locul americanilor, iar chineza – locul englezei. Cenzura este restabilită. Turnătorii sunt eroi pozitivi. Cozile după produse defițit completează peisajul urban. Tortura este „legalizată”: călăii biciuesc deținuții politici, soții biciuesc nevestele… Nimeni nu se mai sfiește de vărguță, apare chiar și o metafizică a acesteia.
Ai prins ideea. Metafore care nu neapărat sunt metafore. Privind înapoi spre mijlocul secolului trecut, întrezărim foarte multe analogii. Numai tehnologia e cea a viitorului și e predominant chinezeazcă.
Nimic reconfortant. Dar discomfortul este măduva distopiei. Nici „O mie nouă sute optzeci și patru” nu a produs plăcere, dar într-un anumit sens, citirea lui Orwell este necesară. Pentru a gândi libertatea trebuie să-ți fie foarte clar cum e să fii deposedat de ea într-un mod total. Or, aici Sorokin inovează în plan literar, căci în societatea prefigurată de el, masele („negru de oameni” la Canetti) nu par să fie ahtiate după libertate. Concluzia lui e dezolantă: Rusia va fi întotdeauna totalitară, fiindcă Rusia a fost întotdeauna totalitară.
M-au și luat fiorii. Dacă țelul lui Sorokin a fost să bată clopotele, apoi tre de recunoscut că acest lucru i-a reușit. S-a auzit bine!
P.S. De ce Kremlinul e de zahăr? După mine ăsta e cleiul care sudează societatea de la mic la mare, de la opricinik la disident politic. Toți îl consumă, toți îl îndrăgesc. E despre dulceața puterii. Așa mi s-a părut mine. Tu ce crezi?
Share/Bookmark