descoperirea faptului că este deopotrivă iubit ar trebui de fapt să-l deziluzioneze pe îndrăgostit de fiinţa iubită. Cum? Atât de modest să fiu încât să te iubesc pe tine? (Wayne Rooney)

Atunci cînd vikea mă roagă a nu-ştiu-câta-oară (cum se scrie corect cuvântu ăsta ?) să înşir aici atlazuri confesive despre flori, fete care mă iubesc sau ejaculări precoce — eu niciodată nu îndrăznesc să fiu sincer şi să nu-i mai reproşez cum că ‘asta’ sau ‘asta’ n-ar fi bun-de-scris-pe-blog. În acelaşi timp, vikea niciodată nu a stat să asculte pînă la capăt bila neagră rostgolindu-se (nu există hyperlink la suceveanu blea!).. căci în neînsemnatele sale pendulări bila spune ca ‘e fooarte greu să scrii’ (link la lutenco) şi ori de câte ori spui celor nespuse pe nume, mori. Şi nu pentru ca 500 de ani in urmă S. v-a urlat din ţara de dincolo că DEFINIŢIA ÎNSEAMNĂ MOARTE, nu. Din cu totul alt motiv, dragilor. Însă, fără a ne adânci prea mult în taina de-ce-eu-scriu-şi-tu-citeşti-ului, amintesc: e nevoie de coaie. Coaie care ingheaţă, coaie care dor, coaie care atârnă obosite ca o coarjă de harbuz murat. E nevoie de coaie să poţi scri despre.

Cu lu la lu sau nu la lu cu lu, deseori mi se intâmplă să aud şi eu bila. Mă opresc puţin..dar preatârziul mă fute în cur. E vorba de acele două trei cuvinte care (înainte ca să adormi şi a doua zi să ai intoxicaţie..) îţi dictează sentinţa – iţi explică şi TE explică. Două trei patru cuvinte sau fără vinte, cu-n gust de salate-ntro casă străină, care ţi le spui, însă propria voce-ţi pare străină şi-ncerci să te opreşti să te scoţi din răzvrătire să te duci acasă.  SĂ TE DUCI – da, aşa cum duci în mână un şoarece mort că să-l arăţi unor fete care, ştie toată ograda deja,te iubesc. Ai 7 ani acum.

Pauză.

[Acum vezi? Vezi că am dreptate? Vezi cum moartea curge şi-n cei geniali ca mine? E vorba de frica de a spune până la capăt, de a vedea ce urmează după un “oare ce urmează?”.]

Revenim.

Aşadar, asta-i tot? Un scurt INTRO la subiectul cu ‚minciuna în viaţa mea’ şi atît?.. dar cu masturbarea cum rămâne? Cu nopţile în care ai plâns încât ţi-a fost ruşine c-ai plâns că ţi-a fost ruşine c-ai plâns…? Vocile cuvintele feţele înspăimântătorilor oameni care te invită la sărbători în cinstea silei, cu ei cum rămâne? Gândaci care încap doar în account-uri, numere, avataruri. Nicidecum suflete.

Pînă şi azi ai strânse toate boarding pass-urile.. toate cozile tale lasate reptiliceşte de necurajos prin lume.. titanic, britney, bombibom, school girls, tamagochi… sau delai menea tochno mama, tatuat pe spatele oglinzilor tale, despre asta când o să ne vorbeşti?

Întreb acum, fără nisipurile Scriitorului şiroind în faţă, fără povara necunoaşterii: cum poţi să-mi ceri să scriu despre? Cum, cînd e o lume întreaga acolo afară, cât şi aici în mine. Şi-ntreg acest furnicar mă iubeşte, mă ocroteşte, îmi ghiceşte paşii şi mă adoarme cu silent night-uri. Cum pot să scriu despre, cand ‚asta’ mi se întâmplă?

p.s. Ceva mă face să cred că undeva, alături, stă ascuns un ţintaş gata să-mi curme veacul.