LA MULŢI ANI! (Amintiri din copilărie)

Pentru cine sărbătoreşte revelionul pe stil vechi, pentru cei care sunt încă sub euforia sărbătorilor de iarna (de unde iarnă?), pentru moldovenii mei, care îşi spun Aho, aho, copiii şi fraţi!, vă urez LA MULŢI ANI!

Pe vremea copilăriei mele, astăzi, împreună cu fraţii mei, umblam pe la casele din sat, cu uratul. Era distracţie de zile mari. Eram nişte puşlamale, fix ca în Amintiri din copilărie, ce ne ţineam de ghiduşii. În loc să strigăm să vă hăim, strigam să vă hălim, sau şi mai bine - să vă hămăim. Vă daţi seama, după aceste chemări, uitam şi cuvintele şi tot. Ne pufnea râsul tocmai atunci când ieşea gospodarul în pragul uşii. Se uita crucit la noi, se uita la şliţul său - oare nu-i deschis, iarăşi îşi îndrepta privirea spre noi. Ce-i cu ăştia? Cu chiu cu vai ne înecam râsul şi porneam S-a trezit mai în an bădiţa Traian… Numai că, în timp ce unul din cei trei fraţi îşi depăna povestirea rimată, ceilalţi doi se hlizeau de se prăpădeau. Normal, ăla cu povestea, la un moment dat, se rupea şi un râs isteric se lăsa peste curtea omului.

În câteva secunde, altul îşi începea hăitura sau hămăitura sa, după caz. Răzbunare, dulce răzbunare: ceilalţi doi îl înghionteau, îl chicoteau fără ruşine. Eh, copii nebuni. Şi mergeam, aşa, cu uratul prin sat pe la toate rudele.

Astăzi, un frate este la Bucureşti, adică subsemnatul, unul este în orăşelul Rezina, nordul Moldovei, altul pe la Chişinău, student, examene. Al patrulea încă creşte în casa părintească. Este clasa V-a. Probabil, doar le urează azi. Căci noi, ceilalţi, suntem departe şi nu ne arde nici de hăitură, nici de hămăitură.