Confesiuni cu lumina stinsa
Era ora zece, nimic mai mult, nimic mai puţin. Era ora zece. Pentru prima oară priveam tavanul, şi încercam să ghicesc cînd acul ceasornicului cufundat în nelumina, va lovi ultima dată. Simţeam cum se scurg: secunde, ore şi o data cu ele mă simţeam mai liber. Eram treaz, dar eram sigur că visez. Îmi induceam singur stări sufleteşti, experimentam. Îmi aduceam aminte lucruri de mult uitate, lucruri mărunte fără însemnătate. Nu vroiam să adorm, cineva ţinea cu mine pentru că asta şi făceam. Mă simţeam bine. Departe de zgomot, departe de aşa zişii mei prieteni, departe de toate lucrurile din viaţă cotidiană. Oare cît e oră? Numărasem corect? M-am întins după telefon, la prima apăsare a tastei, un jet de lumină cu scopuri criminale invadă încăperea. L-am ascuns sub pernă, mă simţeam din nou în siguranţă. Pentru prima data se deschise uşă, îmi era dor de scirtiitul ei. În cameră deja era lumină, eram prea cufundat în întuneric că să observ asta. Eram prea cufundat în întuneric... sunt sigur. 
Sursa
2010-01-08 22:23:12