De ce impotenţii sunt priviţi cu dispreţ?

Şi impotenţii (mai puţin frigidele) sunt o categorie invocată frecvent pentru a exprima dispreţul (dar nu şi dezgustul, totuşi). Faptul că un bărbat nu mai poate poseda o femeie, îl face demn de batjocura societăţii. Nu contează dacă bărbatul cu pricina nu a fost niciodata ahtiat după sex, că în viaţa lui au contat întotdeauna alte interese şi pasiuni, el este stigmatizat odată şi pentru totdeauna. Potenţii nu-i pot ierta handicapul şi vor face spirite drăgălaşe pe seama “neputinţei” lui, unii chiar punându-i la îndoială orice raţiune de a mai exista pe faţa pământului. Cică, dacă nu fuţi, la ce-ţi mai foloseşte viaţa, ce fel de bărbat eşti tu, nepunându-şi niciodata problema că fiecare decide de sine stătător asupra sensului vieţii şi stabilirii priorităţilor.

Îmi amintesc în acest context de o lucrare a unui scriitor francez din sec. XIX, în care protagonistul, disperat că nu se mai poate considera bărbat adevărat, a decis să-şi pună capăt zilelor. După ce s-a împuşcat, a mai supravieţuit totuşi câteva zile. Şi abia atunci a conştientizat că viaţa poate fi frumoasă şi fără sex, că s-ar fi putut bucura de multe alte delicii, cum ar fi vânătoarea, de exemplu. Însă conştientizarea s-a produs prea târziu, zeiţa Impotenţa, dispreţul oamenilor, interiorizat de fiecare individ în parte, decizându-i aprioric soarta.

Îmi mai amintesc şi de atitudinile oamenilor din popor, care au menirea de a remedia o stare de lucruri anormală, cum ar fi celibatul. Celibatarii sunt suspectaţi de impotenţă sau homosexualitate, determinându-i pe mulţi să o lege cu burlăcia numai pentru a nu alimenta bârfele şi suspiciunile ce planează asupra lor. Probabil, şi parabola pomului neroditor o fi având un rol major în receptarea şi stigmatizarea impotenţilor, dar cu certitudine un impotent declarat nu va mai avea un trai dulce până la trecerea sa în nefiinţă. Aşa că nu vă grăbiiţi cu “coming out-ul”!!!

Conform unor statistici discrete şi tacticoase, 10 la sută dintre bărbaţi ar suferi de impotenţă.