de ce aş crede?

Toată lumea a devenit brusc credincioasă, după 90 încoace. Foştii comunişti au aruncat biletele de partid şi şi-au atârnat la gât crucea. Popii au început a candida pe listele electorale, iar cele mai bune locuri lângă altare le-au ocupat cei, care mai înainte aveau să salute poporul truditor la demonstraţiile de 1 mai de la tribune.

Popii mediatici au ocupat nişa propagandistică, care înainte aparţinea secretarilor de partid. Şi spaţiul virtual a devenit un câmp de luptă ideologică: cei, care cu două decenii în urmă ar fi făcut cariere strălucite ca lideri de comsomol, acum sunt activişti creştini cu bloguri în regulă: despre Dumnezeu, Neam şi Ţară.

Ca şi Puterea, popii mediatici şi activiştii creştini ezită să vorbească despre adevăratele probleme ale ţării. Ei au agenda lor proprie: dezbină şi stăpâneşte. În loc să oprească războaiele şi să consolideze societatea, aceşti oameni isterizează populaţia, inventând noi războaie sfinte şi găsind noi ţapi ispăşitori.

Adevăratele probleme ale oamenilor sunt trecute, cu laşitate, sub tăcere: sărăcia materială şi spirituală la sate, violenţa şi criminalitatea domestică, destrămarea familiilor ca rezultat al migraţiei, miile de orfani sociali care cresc în case de copii, torturile şi tratamentele degradante care se aplică în penitenciare şi locurile de detenţie preventivă, în sfârşit, abuzurile puterii şi delapidările banilor publici.

Se vorbeşte însă mult despre drepturile embrionilor avortaţi, „pericolul homosexualităţii”, imoralitatea liberală, care vine, chipurile din Occident, şi lipsa de respect pe care o arată copiii faţă de adulţi. Pentru toate problemele noastre se dă vina, ca întotdeauna, pe cei care nu se pot apăra. Biserica şi-a ales inamicii: femeile, copiii şi minorităţile sexuale (şi, mai nou, cele etnice).

Popii şi activiştii creştini ştiu foarte bine împotriva cui pot să deschidă gura şi împotriva cui să nu îndrăznească. Este foarte simplu să dai în homosexuali, un grup mai puţin numeros fără suficient sprijin politic şi public. Nu-ţi trebuie mult curaj să arăţi cu degetul la femeile care fac avorturi, demonstrând publicului poze cu sânge şi bucăţi de carne. Nu-i mare lucru nici să faci spume la gură că chipurile, copiii nu mai au frică şi respect faţă de profesori. Ori să pledezi pentru pedeapsa cu moartea nu pentru trădare de ţară, nu pentru genocid, ci pentru homosexualitate şi adulter. Poţi fi sigur că nu vei păţi nimic.

Toate aceste bătălii, purtate cu cei slabi, care nu au suficientă putere ca să dea riposta, sunt pentru cei laşi. Laşii nu lovesc niciodată pe cei, care trebuie pedepsiţi, ci lovesc pe cei, care nu pot da o ripostă pe măsură.

Şi ca şi cum această ipocrizie nu ar fi de ajuns, biserica noastră o mai face şi pe martira. Prigoana aduce întotdeauna capital de imagine. Iată de ce se vorbeşte mult despre persecuţiile la care a fost supusă biserica pe vremea puterii sovietice. Dar nu se vorbeşte deloc despre felul cum a supravieţuit ea acestei prigoane, despre epoleţii de sub sutane şi despre preoţii care s-au vândut puterii comuniste mai recente ca să supravieţuiască. Adulterul bisericii este o temă prea incomodă ca să fie discutată.

Mulţi spun că biserica şi credinţa sunt lucruri diferite. Şi că trebuie să facem diferenţa dintre preoţii corupţi (care, mai nou, se mai şi bat în biserică) şi adevăraţii credincioşi. Niciodată n-am înţeles acest argument.

Presupun că prin credinţa înţelegem nu credulitatea copilărească în moşul de pe nouraş, ci un sistem de valori, care îl face pe om integru îi dă putere. Puterea de a se opune abuzurilor, de a lua apărarea celor nedreptăţiţi, de a nu permite, chiar şi cu preţul vieţii, jefuirea bisericilor şi profanarea icoanelor.

Dar tocmai această integritate, această putere care nu ar trebui să lipsească unei comunităţi creştine, este de negăsit, ea le lipseşte şi preoţilor, şi enoriaşilor. Probabil, din cauza că credinţa noastră se rezumă la pupatul icoanelor şi ţinutul posturilor, nemaifiind şi o sursă de putere spirituală. Nici o comunitate de credincioşi creştini nu a avut vreodată o poziţie civică, însoţită de acţiuni publice, pe marginea vreunei probleme dureroase pentru întreaga societate.

La fel, preoţia s-o fi rezumând la taxarea enoriaşilor, pentru botezuri, cununii şi înmormântări. Nici un popă şi nici un activist creştin nu a deschis vreodată gura acolo, unde a ştiut că poate să primească un papuc peste bot. Da tare s-o deschidă, cu scandal, cu pasiune, aşa cum a fost cu menora evreiască.

Sigur, este mult mai interesant să lupţi cu candelabrele. Este mai distractiv să arunci cu pietre în homosexuali, ori cu ouă în sediul unui ziar. Şi este mai sigur, după 7 aprilie, să spui că tinerii au fost de vină, şi că toate astea s-au întâmplat din cauza că s-au îndepărtat de la credinţă, că nu se predă religia în şcoală.

Dar până la urmă, adevărul este că biserica, de fapt, linge mâna (îmi vine să scriu alt cuvânt, dar mă voi abţine) Puterii, indiferent care o fi ea. Iar credinţa nu mai este o sursă de spiritulitate. Nu mai este un sprijin moral.

Ca şi Puterea, biserica excelează în demagogie şi minciună. Şi atunci care ar mai fi rostul să te arunci în braţele ei?

Scamatoriile ieftine cu icoane care miruiesc pot fi făcute şi acasă.

• Lupul Sur