Neîndemânatici

Mă ridicasem de pe scaun c-o privire rea care era aţintită într-un punct fix. Am răsuflat din greu şi-am păşit înainte.

Mă simţeam ca pe-un câmp de luptă deoarece vedeam în jurul meu urmele acesteia. Buzunare rupte, zgârâieturi şi nasturi pe jos. Doar feţe încruntate şi glasuri nervoase se-auzeau de peste tot. Am continuat să păşesc tot înainte dar nu prea-mi reuşea. Cei din jurul meu continuau să se împingă între ei, strigau unii la alţii, şi se tot învârteau neîndemânatici stând pe rând într-un picior.

Muzica-mi cânta-n urechi şi nu prea m-afecta ce se întâmplă. În sfârşit am răzbătut înafara gloatei ca să mă opresc în faţa unui munte. O nămilă de om, cât doi dealde mine + geanta, stătea în calea mea. Am strigat ceva dar nu m-am auzit din cauza muzicii care cânta-n continuare. Nămila se dădu la o parte, c-un oftat greu aşa cum făcuse de fiecare dată când trecea cineva.

Gata… am ieşit… iar uşa maxi-taxi-ului s-a-nchis în urma mea… Ninge… E frumos…