Arianism. Erezia lui Arie

“Arie a trãit între 256 şi 336. Libian de origine, a fost discipol al lui Lucian din Antiohia (adept al lui Pavel din Samosata), coleg de învãţãturã cu Eusebiu al Nicomidiei, Teognis din Niceea şi Leontie din Antiohia. Istoricul Epifanie îl descrie “la înfãţişare ca un şarpe de mlãdios, vanitos şi viclean, care uşor se poate furişa şi ascunde”. Îşi creeazã însã o faimã de bunã moralitate, solidã culturã şi talent oratoric.

Stabilit la Alexandria, este hirotonit diacon de episcopul Petru şi preot de episcopul Achilas, care îi încredinţeazã şi cea mai importantã bisericã din Alexandria, cea cu hramul Sfântului Baucalis.

Alegerea lui Alexandru ca episcop (rang la care aspira şi Arie) marcheazã începutul (318) propagãrii rãtãcirii sale. Întrucât procesul rãspândirii ereziei se intensificase, episcopul Alexandru convoacã un sinod local la 320/321, care condamnã învãţãtura lui Arie, excomunicându-l pe el şi pe doi ierarhi care îl sprijiniserã.

Refugiat în Palestina, se întâlneşte cu Eusebiu din Cezareea, apoi, în Nicomidia, cu Eusebiu, fostul sãu coleg de şcoalã. De aici, încearcã, în scris, sã-l convingã pe Alexandru de “ortodoxia” sa. Aici scrie Thalia, un poem în versuri în care îşi exprimã erezia, într-o formã atractivã.

În contextul tulbure al conflictului dintre Constantin cel Mare şi Licinius, revine la Alexandria, unde rãtãcirea lui devine tot mai popularã.

Rãmas singur stãpân al imperiului, Constantin, informat de Eusebiu cã Biserica este tulburatã de unele neînţelegeri chipurile “semantice” între Alexandru şi Arie, porunceşte episcopului Alexandru şi ereziarhului sã înceteze polemica. Mesajul este adus în Egipt, de episcopul Osiu de Cordoba, care sesizeazã însã cã miza polemicii este mult mai importantã, informându-l în acest sens pe împãrat.

Astfel, Constantin convoacã Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), la care s-au adunat 318 episcopi, unii din afara graniţelor imperiului. Eroul acestui sinod va fi diaconul episcopului Alexandru, Sfântul Atanasie cel Mare, prin ale cãrui strãdanii teologice, sinodul va condamna arianismul.

Simbolul niceean care consemna ortodox nu va fi semnat de Eusebiu din Nicomidia, Teognis al Niceii şi Maris de Calcedon, colegii de studii ai lui Arie, precum şi de Teonas de Marmarica şi Secundus de Ptolemaida (excomunicaţi împreunã cu Arie de Sinodul local din 320/321). Arie şi ultimii doi sunt exilaţi în Iliricum, urmaţi curând de Eusebiu şi Teognis.

Istoria arianismului nu se încheie însã cu aceasta.

Arienii se împart în trei ramuri:
- rigoriştii, care negau radical deofiinţimea Fiului cu Tatãl, numiţi şi “anomei”, cãci afirmau “neasemãnarea” (’ανόμιος – anomios) în toate a Fiului cu Tatãl, sau “heterousişti”, pentru cã afirmau deosebirea Fiului cu Tatãl “dupã fiinţã” (’έτερος κατ` ουσίαν – heteros katusian), sau “eunomieni” de la Eunomie, unul dintre campionii orientãrii, alãturi de Aeţiu;
- moderaţii, numiţi semi-arieni sau “omiusieni”, cãci afirmau cã Fiul nu este “de o fiinţã” cu Tatãl, ci doar “asemenea” (’ομοιούσιος – homiusios) cu El; omiusienii îl aveau în frunte pe Eusebiu de Nicomidia (de aceea sunt consemnaţi sub numele de “eusebieni”);
- acacienii (de la episcopul Acacius de Cezareea), numiţi şi “omei”, cãci spuneau cã Fiul este “asemãnãtor” (’όμοιος – homios) cu Tatãl în toate. “Similitudinea” este “nesubstanţialã”.

Un timp, “omiusienii” capãtã preponderenţã atrãgându-şi-l alãturi şi pe împãratul Constantin, înşelat de Arie, care îşi reformuleazã meşteşugit erezia, fãrã a o respinge, şi este reprimit în Biserica Alexandriei, în timp ce ortodocşii niceeni sunt persecutaţi (în frunte cu Sfântul Atanasie, devenit episcop). Arie moare subit în 336.

Urmaşul lui Constantin, Constanţiu (atras de “omiusieni”), continuã persecutarea “niceenilor”, astfel încât rãtãcirea “omiusianã” ajunge sã domine tot Rãsãritul.

“Niceenii” gãsesc sprijin la Roma, unde episcopul Iuliu I convoacã un sinod ortodox la 341. Ca rãspuns, Sinodul de la Antiohia încearcã o impãcare între “niceeni” şi “omiusieni”, condamnându-se arianismul, dar evitându-se termenul “homoousios” (”de o fiinţã”).

Împãratul “niceean” al Apusului, Constans, obţine de la fratele sãu Constanţiu convocarea unui sinod la Sardica (343-344), la care se reunesc 110 ierarhi “niceeni” şi 80 de “omiusieni” (care se retrag la Filipopol, în Imperiul de Rãsãrit). Cei rãmaşi confirmã soluţiile Primului Sinod Ecumenic. Constanţiu îi depune pe episcopii din imperiul lui, care au subscris hotãrârilor de la Sardica, dar, ameninţat de Constans, recunoaşte soluţiile de la Sardica şi revine asupra hotãrârii de alungare a episcopilor “niceeni”. Dupã asasinarea lui Constans, “omiusienii” îşi extind dominaţia şi în Apus. Un sinod, la Sirmium (351), condamnã formal arianismul, dar nu foloseşte formula “’όμοουσιος”.

Sfântul Atanasie cel Mare (”Pãrintele Ortodoxiei”) va suferi cumplite represalii în timpul acestor tribulaţii al celor ce vor urma.

În 357, “anomeii” se adunã în sinod la Sirmium unde îl silesc pe Osiu de Cordoba (care avea 100 de ani atunci) sã semneze o formulã de credinţã “anomeicã”. Tot la Sirmium se adoptã o formulã “omiusianã” (la 358) şi una “acacianã” (la 359).

În 360, un sinod constantinopolitan adoptã o formulã arianã imprecisã (în alţi termeni decât cei clasici), formulã care se va conserva de la germanii de la Dunãre pânã în Spania.

Din raţiuni politice, împãratul Iulian Apostatul ia, la începutul domniei, unele mãsuri în favoarea ierarhilor ortodocşi, dar o revenire la mare cinste a Ortodoxiei se produce abia sub domnia lui Valentinian I (364-375).

Decãderea arianismului s-a datorat magistralei opere teologice a Sfinţilor capadocieni care au mers pe urmele “Pãrintelui Ortodoxiei”.

În Apus, un mare merit în combaterea acestei rãtãciri au avut Sfinţii Ilarie de Pictaviu şi Ambrozie al Mediolanului.

Arianismul se conservã însã, pentru mult timp, la germanii din Italia, Galia, Spania şi Africa. Astfel, în 526, regele ostrogot Teodoric al Italiei încearcã sã-l convingã pe împãratul Iustin I sã renunţe la mãsurile antiariene şi, nereuşind, va proceda la grave represalii antiortodoxe la Ravena.

Întrucât avea nevoie de o bunã relaţie cu regii Italiei, Iustinian este moderat cu arienii la începutul domniei. În scurt timp însã, din dorinţa de refacere a fostelor graniţe ale imperiului şi de a-i proteja pe dreptcredincioşi, marele împãrat purcede la o campanie împotriva vandalilor arieni (cei mai crunţi persecutori ai ortodocşilor) condusã de Belizarie, care duce la distrugerea regatului vandal şi la proscrierea arianismului şi a donatismului. Treptat, mãsurile antiariene se extind din Africa în întreg imperiul. În Italia, politica antiarianã va înainta şi va triumfa o datã cu cucerirea Peninsului. Cu aceastã ocazie, Iustinian dã “Pragmatica sancţiune” prin care, printre altele, se suprimau donaţiile şi beneficiile acordate arienilor de regii goţi. Iustinian şi-a vãdit orientarea antiarianã în scris. Arie este condamnat ca eretic în Edictul împotriva lui Sever (536). Arianismul apare ca o “nebunie” (în tratatul împotriva “monofiziţilor”) şi este asemãnat cu rãtãcirile lui Origen (în tratatul-edict împotriva acestuia). Candidaţii la episcopie trebuie sã-l anatemizeze pe Arie, printre alţi ereziarhi.

Doctrina este o consecinţã logicã a subordinaţionismului. Dacã Dumnezeu-Tatãl este singurul necreat şi nenãscut, El are o superioritate ontologicã în raport cu Fiul. Chiar dacã esenţa Fiului este supratemporalã, a fost un timp când Fiul nu era. Chiar dacã se deosebeşte radical de celelalte creaturi, Fiul este El Însuşi o creaturã, prima în registrul ontologic, dar… creaturã. Astfel, El nu poate fi de o fiinţã cu Tatãl (întrucât în fiinţa Tatãlui nu poate încãpea dimensiunea creaturalã).

Sub evidente influenţe gnostice, Arie afirmã cã Tatãl L-a creat pe Fiul, pentru a crea lumea, cãci Tatãl, absolut transcendent, nu poate crea nemijlocit lumea.

Fiul poate fi numit “Dumnezeu”, întrucât, prin har, a fost “adoptat” ca Fiu de cãtre Tatãl.

Arie practicã o foarte imprecisã hermeneuticã a textelor scripturistice. De pildã, referatul din Proverbe 8, 22 (”Domnul M-a fãcut cea dintâi dintre lucrãrile Lui, înaintea tuturor veacurilor”) nu se referã la Fiul Treimii (cum crede Arie), ci la “înţelepciunea omeneascã”.

Mai mult, locuri scripturistice, precum Ioan 14, 28 (”Tatãl este mai mare decât mine”) sau Psalmi 2, 7 şi Evrei 1, 5 (”Fiul meu eşti Tu; Eu astãzi Te-am nãscut”) nu sunt argumente proariene, pentru cã ele se referã, aşa cum arãta Sfântul Atanasie cel Mare, la Hristos ca Om.

Perspectiva ortodoxã în problema ridicatã de arianism este consemnatã în hotãrârile dogmatice ale Sinodului I Ecumenic, care vorbesc de Fiul care este “din fiinţa Tatãlui” (εκ τη̃ς ουσίας του̃ Πατρός – ek tes usias tu Patros) şi “de o fiinţã cu Tatãl” (’ομοούσιος τω̃ Πατρί – homousios to Patri). Conceptul “de o fiinţã” este atestat, înainte de 325, la Dionisie al Alexandriei, Clement de Alexandria, Origen, Tertulian, Dionisie Romanul.

Dumnezeirea deplinã a Fiului este proclamatã de Sinodul de la Niceea, unde se aratã cã Fiul este nãscut din Tatãl, “din fiinţa Tatãlui, Dumnezeu adevãrat din Dumnezeu adevãrat, nãscut, nu fãcut, de o fiinţã cu Tatãl” (εκ τη̃ς ουσίας του̃ Πατρός, Θεòν αληθινòν εκ Θεου̃ αληθινου γεννηθέντα ου̃ ποιηθέντα, ‘ομοούσιον τω Πατρί – ek tes usias tu Patros, Theon alethinon ek Theu alethinu gennethenta u piethenta, homousion to Patri).

În finalul “Simbolului” se anatemizeazã ideile lui Arie cum cã “Fiul a fost creat în timp din nimic, cã este creat din altã substanţã sau fiinţã decât Tatãl şi este schimbabil”.

Combãtând arianismul anomeic, Sfântul Vasile cel Mare (330-379) scrie: “Particularitãţile personale nu sfãrâmã identitatea fiinţei”, cãci “Fiul este în Tatãl şi Tatãl în Fiul; Acesta este cu Acela şi Acela cu Acesta şi în aceasta stã unitatea”. Dupã specificul personal, sunt unul şi unul; dupã comunitatea naturii, sunt una. Fiinţa Fiului este una cu cea a Tatãlui. “Pentru a înţelege proprietatea persoanelor, socoteşte-L pe Tatãl ca deosebit de Fiul, dar pentru a nu cãdea în idolatrie (politeism), recunoaşte unitatea de fiinţã în ambii”.

La rândul sãu, Sfântul Grigorie de Nazianz (329-390) afirmã unitatea şi identitatea Dumnezeirii, celei în trei persoane. Este numai o Dumnezeire şi un Dumnezeu: “Tatãl ste principiul comun al Fiului şi al Sfântului Duh”.”

Extras din Mic dicţionar al Ereziilor Evului Patristic, autor: Conf. dr. Sergiu Teofan, Ed. Partener, Galaţi, 2003.