M-am săturat să le tot găsesc scuze
Am constatat recent că noi, românii progresişti şi evoluaţi, indiferent de care parte a Prutului locuim, îndrăgostiţi de democraţie, libertate şi frumos, suntem tentaţi să găsim scuze tot timpul conducătorilor carismatici care ne duc spre un viitor luminos. Dacă nu le găsim, atunci le inventăm. Parcă ţi se rupe inima şi pare nedrept să învinuieşti o minune de băiat cum e Chirtoacă, de exemplu, care e pro-român, pro-democraţie, dar pe teritoriul municipiului pe care îl are sub oblăduire pot ieşi să protesteze doar cei cu învoire de la popi. La fel, poţi să spui ceva de rău despre chipeşul şi arătosul Filat, care e tot de-al nostru şi care a moştenit de la comunişti o ţară în ruină şi fără tradiţii democratice? Cum să-l înjuri când se tot închină religioşilor şi le tot face hatârul, de parcă ar locui numai ei în ţara asta? Şi peste Prut, Băsescu cel carismatic e de-al nostru şi i se iartă orice, de parcă ar fi în afara puterii, cu care luptă neostoit ca să-şi izbăvească ţara de corupţi şi influenţă străină. Sincer, încă n-am reuşit să înţeleg cum de-au reuşit personajele mai sus nominalizate să capete o imagine mai degrabă de ONG-işti, de luptători pentru drepturile omului decât de politicieni pragmatici, vicleni şi susceptibili de orice păcate inerente persoanelor implicate în politică. Cum se face că nu sunt receptaţi de majoritatea populaţiei, mai ales de tineri, în primul rând ca politicieni, cum sunt în realitate, implicaţi în lupte acerbe pentru putere, care aduce cu sine influenţă, bani, glorie şi alte chestii plăcute sufletului, că în cazul lor primează în primul şi în primul rând INTERESUL PERSONAL, nu poveştile frumoase de adormit copiii cu Patria, Neamul, Democraţia, Izbăvirea Săracului? Oare nu pentru că noi, cei însetaţi de democraţie şi libertate, le găsim tot timpul scuzele de care au ei nevoie şi creăm mituri în locul lor, punându-ne în slujba unor oameni care au puterea în mâini şi faţă de care ar trebui să manifestăm în mod natural anumite rezerve? Să fie oare chiar atât de înrădăcinat în noi instinctul de adulare a oamenilor politici, nevoia de izbăvitori, de mesia, de icoane? Vom înţelege vreodată că politicienii, indiferent de bunele lor intenţii, de calităţile lor trebuie supravegheaţi, nu aplaudaţi şi adulaţi?
Sursa
2009-12-13 21:29:30