Stereo Love

Aseară, în drum spre iarmarocul de Crăciun, ascultam în maşină cu socrul mic Stereo Love şi ne hâţânam amândoi de la stânga la dreapta și înapoi. Apoi mi-am cumpărat un parfum cu iz de ocean şi culoare azurie. Iar seara târziu privind videoclipul cu Lambada (20 de ani deja) mi-am dat seama că mă aflu în primele simptoame ale bolii mele care se numeşte “depresia miresei”. Cum să explic mai proletar ca să mă înțleagă şi vecinii mei uzbeci? Asta e aşa o boală, mai perversă ca PMS-ul, când în piscul unui eveniment, unei sărbători, când toată lumea închină de sufletul sau sănătatea cuiva, tu stai ca o bufnă şi tânjeşti în interior, dar în exterior propteşti un zâmbet pe face, mă rog, ca să nu strici sărbătoarea/praznicul la lume. De ce mireasă? Deatâta că, în momentul în care lehamitea depăşește gradul de saturaţie, când vrei să devii invizibil pentru ceilalţi, ca să pleci pe englezeşte, ca întradins, toţi încep să-ţi atragă atenţie. Prea multă atenţie. Aşa ca să te simţi aiurea dacă nu la cub, apoi măcar la pătrat.
 
Da, unde vroiam să ajung? Cu pregătirile astea de Crăciun, cu multă forfotă, lume peste lume, decoraţii, cântece, Moşi Crăciuni… khe, khe, eu încep să caut deja linişte şi intimitate. Aşa, mai pe la margine. Şi de dorit în alte condiţii climaterice.
 
Iaca ca aici măcar. În chiloţi şi ciubote roşii. Motocicleta, marea şi înserarea o lăsăm. Mai mult niciun suflet să nu văd primprejurul meu. Băiatul tot puteţi să-l luaţi din cadru. Chiar vă rog.