Creştinii primelor secole i-au cinstit pe sfinţi

Cinstirea sfinţilor a început odată cu respectul şi lauda adusă primilor martiri, care şi-au jertfit viaţa mărturisind, apărând credinţa în Iisus Hristos. Dacă sfinţenia, sub aspectul martiriului, apare în Biserică prin moartea martirică a Sfântului Arhidiacon Ştefan, ea continuă, în primele secole creştine, prin mulţimea de morţi martirice ale apostolilor şi a ucenicilor Domnului, care s-au jertfit pentru dreapta credinţă.

Preţuirea şi respectul deosebit arătat faţă de martiri a început prin strângerea şi păstrarea cu sfinţenie a rămăşiţelor pământeşti şi înmormântarea lor cu mare cinste. Biserica din Smirna, în epistola ei despre martiriul Sf. Policarp, spune: „Noi am strâns osemintele lui ca pe un odor mai scump şi decât aurul şi decât pietrele preţioase şi le-am aşezat unde se cuvine, aici ne vom aduna cu bucurie şi Domnul ne va da nouă să serbăm ziua naşterii lui celei martirice, spre amintirea biruinţelor sale şi spre mărturia altor luptători“.

Pentru cinstirea memoriei sfinţilor s-a hotărât să fie prăznuită ziua morţii lor, ca zi a naşterii lor spre viaţa de veci; pe mormintele lor să fie ridicate altare şi lăcaşuri de închinare; se rânduiesc adunări religioase cu săvârşirea de slujbe şi rugăciuni speciale, iar chipul lor să fie zugrăvit pe icoane. Sfânta Tradiţie ne prezintă diferite aspecte ale cultului de cinstire a sfinţilor, de aceea, sinodul din Gangra, prin canonul 20, condamnă pe cei care dispreţuiesc cinstirea sfinţilor. La Sinodul al VII-lea ecumenic s-a stabilit că, respectând cuvintele Mântuitorului şi ale sfiniţilor apostoli, creştinii au datoria de „a cinsti şi slăvi mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu şi sfintele puteri îngereşti, pe apostoli, prooroci şi martirii cei adevăraţi, pe sfinţii şi purtătorii de Dumnezeu părinţi şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi şi a cere mijlocirea lor, pentru că ei pot să ne facă pe noi bine plăcuţi lui Dumnezeu“.

de pr. Gheorghe MIHĂILĂ