Risipiri
Duminica, refuzând să ratifici trecerea timpului, poți crede că vei reuşi să-l ții în loc, în favoarea ta. Poți spera că, forțându-l să curgă mai lent, măcar mutra pizmuitoare a șefeideluni va dispărea ca un vis urât.O vinișoară albăstrie îi înconjura aureola sânului drept (sau stâng?) ca aburul unui avion utilitar, bezmetic, angajat de un amorez patetic să scrie cu fum înfocate vorbe de dragoste pe cer.
Céline (Moarte pe credit) spunea despre el însuşi că este părtinitor: scrie despre lucruri așa cum le vede.
Vânzătoarea de pantofi. Înfăţişare assez vulgaire, de "fată descurcăreaţă de la ţară", dar poate mă înşel. Eu, faţă-n faţă cu vânzătoarele. Graba cu care am asigurat-o că intenţionez să-mi cumpăr acel model de pantofi. Ca să îmi câştig partea ei, să o am de partea mea, să nu mă persecute cumva.
Eroul lui L.-F. Céline e un nesuferit patentat. Trebuie să fac mereu un efort de memorie, amintindu-mi în ce măsură îl oprimaseră părinţii, pentru a găsi justificări solide inadecvării sale. Autosabotor, dar şi încurcă-lume.
Pe la miezul nopţii trecute mi-am impus să scriu. Am scris pe muţeşte, improvizat, cu inspiraţia muiată-n frustrări. Am scris orice, numai să sparg gheaţa.
A murit un om. L-au condus, înmormântat. Cortegiul s-a spart. Acum aleargă cu toţii pe la casele lor, cu cămăşile de bun scoase din pantaloni.
Senzație de familiaritate stânjenitoare cu stilul romancierei Gabriela Adameșteanu, în Dimineața pierdută. E, totuși, un stil mai oțelit, mai rece, mai documentarist decât al lui P. Popescu în Prins. Zace și un soi de indigest țățism de îndepărtată viță nobilă în el. Din păcate, felul ăsta afectat neointerbelic sau neo-belle epoque de a scrie mi-a devenit antipatic în trecutul recent, citind (ocazional, accidental ori sistematic) toate matracucile isteric-teatrale ale blogosferei.
Sursa
2009-12-07 13:32:12