Despre uimitoarea convertire a unui protestant prin cercetarea minunată a Cuviosului Serafim Rose

Pe 13 Septembrie 2006, Athanasios (Arum) Kone, ce fusese primit în Biserica Ortodoxă cu doar trei luni înainte, a trimis următoarea mărturie Mănăstirii Sf. Gherman al Alaskăi. Mărturia a fost citită la Mănăstirea Sf. Gherman cu prilejul prăznuirii a 24 de ani de la adormirea Părintelui Serafim, la care a luat parte şi autorul:

“În 2003, locuiam în oraşul Kodiak din Alaska, împreună cu soţia şi cu fiica mea de doi ani. Eram atunci foarte implicat într’o biserică protestantă, şi am petrecut ceva vreme studiind pentru a ajunge pastor de tineret şi internist de pastoraţie. Lucram cu băştinaşii satelor din Alaska, unde toată lumea este ortodoxă, însă, eu fiind protestant, socoteam Ortodoxia o credinţă moartă şi fără însemnătate, îndrăgostită de trecut.

În vara lui 2003, eram director al Taberei Spiritului (Spirit Camp) pentru Asociaţia Băştinaşilor din Regiunea Kodiak (KANA). Tabăra Spiritului era o tabără pentru tinerii băştinaşi, care căuta să-i ţină într’un mediu sănătos, şi aducea împreună să predea şi să înveţe trei generaţii băştinaşe. Era un program foarte popular şi de succes. Tabăra a fost organizată lângă Plaja Pestrikoff de pe Insula Spruce. În răstimpul acestei tabere, ne-am hotărât să rezervăm o zi pentru a merge la Laguna Călugărului, locul unde trăise Sfântul Gherman al Alaskăi. În ziua cu pricina, din Kodiak a venit o navă cu vizitatori, printre care se numărau soţia şi fiica mea. Soţia crescuse în Kodiak, însă nu mai fusese niciodată la Laguna Călugărului.

Ajunşi la Laguna Călugărului, mergeam împreună cu soţia şi fiica mea pe cărarea ce urcă de la cimitir (1) ca să vedem biserica, când, dintr’o dată, am simţit o mireasmă foarte plăcută. Mirosea precum trandafirii sau tămâia, dar nu era acelaşi miros. Soţia mi-a spus: „Simt miros de tămâie. Credeam că călugării trăiesc de cealaltă parte a insulei“. Eu i-am răspuns: „Aşa şi e. Nu-i nimeni pe aici“. Ne-am dat seama că se petrece ceva neobişnuit. Mirosul creştea şi era tot mai puternic. După câteva minute, au apărut vreo cincizeci de oameni care urcau dinspre tabără. Trecând pe lângă noi, unul din bătrânii băştinaşi ne-a întrebat ce se întâmplă, iar noi i am spus – lui şi celor din jurul său. Ei nu simţeau nici un miros – nimeni din acel grup ce urcase pe cărare. Câteva clipe mai târziu, după ce ne-am continuat drumul, o doamnă băştinaşă (Judy Simeonoff din Ahiok) a întrebat-o pe fiica mea dacă nu vrea să guste apa din izvorul Sfântului Gherman. Bineînţeles, fiica mea a plecat în goană să guste din acea apă. Eu nu doream să beau, fiindcă gândul că acea apă ar putea avea puteri aparte era prea mult pentru mintea mea protestantă; însă, deoarece fiica mea băuse, am făcut-o şi eu. A băut şi soţia mea din acea apă. Avea atunci o durere cumplită de cap, şi ne-a spus că atunci când a băut apa a simţit că ceva în capul ei a pocnit, iar durerea i-a trecut de îndată.

După toate cele petrecute pe Insula Spruce, n’am ştiut ce să facem. Eu şi soţia mea am interpretat lucrurile în singurul fel pe care îl ştiam, căci eram protestanţi. Am crezut atunci că fusese Sfântul Duh, şi că Sfântul Gherman a fost un om de rugăciune. Nimic din această experienţă nu ne-a făcut să ne gândim să trecem la Ortodoxie. Era mai uşor să explici lucrurile prin raţionalism.

Însă, la scurtă vreme după întâlnirea de pe Insula Spruce, am avut un vis. În vis, mai multe persoane de la Academia Sf. Innochentie se rugau pentru mine. (Academia e o şcoală ortodoxă din Kodiak, iar eu cunoscusem câteva persoane de acolo înainte să am visul). Pe când aceşti oameni de la Academie se rugau pentru mine, am început să plâng foarte puternic, şiroind de lacrimi, vreme îndelungată… Când m’am întins să iau ceva cu care să-mi şterg lacrimile, am dat de o poliţă cu nişte ţesături împăturite. Am luat una din aceste ţesături, şi atunci mi s’a părut că arată precum un ştergar evreiesc de rugăciune. Când am folosit-o, mi am dat seama că fusese a cuiva care se rugase mult şi fusese foarte duhovnicesc. Apoi mi s’a arătat un preot. Era îmbrăcat în negru, avea o barbă lungă şi încâlcită, iar faţa îi strălucea de lumină. Am simţit cumva că pânza pe care o folosisem ca să-mi şterg lacrimile era a sa. Mi-a spus că numele lui e „Serafim Rose”. Mi-a spus apoi multe lucruri despre viaţa mea. Mi-a spus că am o chemare în viaţă, că voi ajunge ortodox, şi preot. Am început să mă cert cu el, zicând că nu vreau să fiu ortodox, nici să port „o pălărie prostească şi neagră”! Mi-a mai zis atunci multe altele, dar acum nu mi le mai amintesc. (Nu ştiu de ce nu mi le mai pot aminti).

M’am trezit din acest vis şi mi-am dat seama că avusese loc ceva profund duhovnicesc. Vreau să se înţeleagă limpede că înainte de a avea visul nu auzisem niciodată de nimeni cu numele „Serafim Rose”. Fiind protestant, nu mă simţeam la locul meu ca un preot să mă cerceteze în vis, mai ales unul care murise – aşa cum bănuiam, cumva, că era preotul din visul meu.

Pot alunga cu uşurinţă visele obişnuite, însă ceea ce încercasem nu era un vis obişnuit. Avusese o putere care nu-mi dădea voie să îl uit sau să-l trec cu vederea; mi se tot întorcea în minte.

În ziua ce a urmat, am mers să caut un preot ortodox. Îl cunoşteam pe Părintele Paisie, decanul Academiei Sf. Innochentie, aşa că m’am dus să vorbesc cu el. Am luat loc în biroul lui şi i-am spus că s’ar putea să înnebunesc. L-am întrebat dacă a auzit vreodată de un preot cu numele „Serafim Rose”. El, bineînţeles, a fost cuprins de însufleţire şi mi-a zis că da, şi mi-a pus în mână o carte foarte mare despre Părintele Serafim şi viaţa sa. Apoi i-am istorisit visul meu.

Am luat acasă cartea despre Părintele Serafim şi am început să o citesc la sfârşitul săptămânii. M’am minunat de viaţa Părintelui Serafim. Era o Ortodoxie despre care nu ştiam nimic. Lucrul care m’a uimit cel mai mult a fost cât de profund se întipărise în Părintele Serafim gândirea şi felul de viaţă al vechilor Părinţi ai Bisericii.

După ce am avut visul cu Părintele Serafim, n’am mai putut să-l alung din minte. N’am izbutit să explic lucrurile prin raţionalism. Visul mi-a înrâurit profund sufletul. Am început să pun întrebări tuturor, oricui îl întâlneam, şi să citesc. Într’un sfârşit de săptămână, m’am dus chiar la Schitul Sfântului Mihail din Insula Spruce (2). Am fost puternic impresionat de atmosfera duhovnicească de acolo. Când am păşit pe pământul mănăstirii, m’am simţit de parcă aş fi fost învăluit în pace. Mintea mi-a rămas adânc impresionată.

După acest vis, am început să cercetez foarte îndeaproape Ortodoxia. Soţia începuse să glumească că am o „aventură amoroasă” cu Ortodoxia, fiindcă amândoi eram profund devotaţi bisericii protestante locale. Fără îndoială, noul drum care ni se deschisese nu era unul pe care să-l fi căutat. Credeam că ne aşezasem viaţa, şi acum eram scoşi afară din viaţa pe care ne-o rânduisem! Eram foarte măcinaţi.

Am început să fac rugăciunile orthodoxe ale Vecerniei, fiindcă un prieten bun îmi spusese: „Nu poţi înţelege Ortodoxia în afara rugăciunii”. Trei luni mai târziu, pe când citeam o rugăciune a Sfântului Vasile, mi-am dat seama că acesta arătase, în doar douăzeci şi cinci de rânduri, toate cele necesare pentru a te apropia de Dumnezeu. Îmi aduc aminte că m’am gândit, pentru întâia oară, că omul acesta L-a văzut cu adevărat pe Dumnezeu – iar eu poate că nu.

De Cincizecime, în anul 2006, după ce am trecut prin multe încercări în pregătirea noastră pentru Ortodoxie, soţia mea, fiica mea şi cu mine am fost botezaţi şi mirunşi la biserica ortodoxă a Sfântului Siluan din Walla Walla, statul Washington.

Întorcându-mă la cercetările dumnezeieşti care ne-au pus pe calea către Biserică, aş vrea să spun că nu cred că lucrurile acestea s’au petrecut pentru că am fi cumva speciali. A fost doar mila lui Dumnezeu. Cred că El ştia că vom avea de străbătut un drum lung şi dureros până la Ortodoxie, şi a vrut să ne dea ceva de care să ne ţinem în timpul încercărilor ce vor veni, având credinţa că Biserica Ortodoxă este adevărata Sa Biserică.

Venind la Ortodoxie, suntem înconjuraţi de o spiritualitate adâncă, care ne uimeşte în întregime – moştenirea duhovnicească a sfinţilor, bogăţia învăţăturilor lor, înţelepciunea Bisericii, praznicele, rugăciunea Drept-slăvitoare -, în timp ce învăţăm să ducem o viaţă de smerenie înlăuntrul Bisericii. Ortodoxia este mult mai desăvârşită decât mi-am putut vreodată închipui.

Voi mai spune doar că mă rog mereu la Sfântul Gherman şi la Părintele Serafim (cât m’am îndepărtat de protestantism!). Mă rog Sfântului Gherman să mijlocească pentru poporul Alaskăi şi Părintelui Serafim să ne ţină pe Calea Împărătească”.

***

(1). E vorba de locul unde a fost înmormântat Arhimandritul Gherasim (Schmaltz), aflat lângă chilia sa. În 1995, lângă Părintele Gherasim a fost îngropat un preot orthodox din Kodiak, Protoiereul Peter Kreta. De atunci, acel loc este numit acolo „cimitirul”. (n.ed.amer.)

(2). Schitul Sf. Mihail, situat la cca. 6 km. depărtare de Laguna Călugărului, a fost întemeiat în 1983 de Frăţia Sfântului Gherman al Alaskăi. Frăţia a avut de atunci la schit o prezenţă monahală neîncetată. (n.ed.amer.)

Din „The Orthodox Word”, nr. 254/2007, trad.: Radu Hagiu

de pe http://viostil.wordpress.com/

* Mai multe scrieri de-ale Cuviosului Serafim Rose le puteţi găsi pe acest blog făcut special în cinstea părintelui.