”Am note bune” ≠ ”Învăț bine”

De mic copil, mi-a plăcut corectitudinea, dar n-o știam încă. Nu înțelegeam de ce mă enervez atât de tare joc cărți cu prietenii. Acum înțeleg. Era din cauza regulilor. De fiecare dată se iscau certuri, datorită faptului că fiecare venea cu regulile proprii, care nu prea se băteau cap în cap. Lipsa unor reguli clare mă făcea să-mi pierd orice chef de joc.

După ce am mai crescut nițel, am început să observ că fiecare învățător avea propriul sistem de notare, bazat pe propriile criterii. Unii cereau muncă multă, activitate și cunoștințe, pe când alții cereau doar să fii cuminte, să nu faci gălăgie, să vorbești frumos cu ei, să nu cumva să-i critici, într-un cuvânt să nu faci probleme. Niciodată nu mi-au plăcut acești dascăli, pentru că niciodată nu aveau reguli clare. Trebuia să ai răbdare cu ei, să-i observi câteva săptămâni, să fii atent la ce spui, la ce spun alții, dacă le place, dacă nu le place. De parcă erau niște zeități pe care nu trebuie să le superi. Ei bine, eu nu puteam să fiu cuminte, să tac sau să spun vorbe dulci unui profesor doar ca să mă pun bine cu el. Întotdeauna am avut ceva de comentat și de criticat. Le vedeam fețele nemulțumite, acre, care-mi dădeau de înțeles că dacă nu mă opresc acum o să fie rău. De cele mai multe ori se țineau de cuvânt, și când răspundeam tema eram notat cu o notă mai mică decât meritam, sau se întâmpla să stau în bancă cu vreo colegă la test, să scrim exact același lucru, iar notele să fie măcar puțin diferite. Îmi amintesc acum un caz, doar că nu eram eu în rolul principal. La un test, profesoară i-a dat unui coleg o notă foarte mică. Băiatul, indignat și pus pe ceartă, merge cu lucrarea la profesoară să-i ceară explicații. Aia se uită atent la el, îl măsoară cu ochii și spune de parcă ce a făcut e un lucru obișnuit: ”Stai că te-am încurcat cu celălalt Vasile, acela care mereu face gălăgie”. Și i-a schimbat nota în zece. Deși a fost rezolvat rapid, acest conflict a rămas în mintea mea ca o confirmare a faptului că nu are sens să lupți pentru note, atât timp cât sistemul și criteriile de notare sunt greșite. Și dacă nu lupți pentru ceva, nu are rost să mai lupți deloc. Bine, mulți ar spune că înveți pentru cunoștințe, pentru tine, etc. Da, dar e necesară și o concurență, pentru a fi mereu într-o cursă. Și când vezi că tu alergi, iar concurența merge cu mașina, nu mai alergi deloc. Îți cauți de treabă. Nu pentru că n-ai putea să ții pasul, ci pentru că nu e corect. Nu are rost să te adaptezi la un sistem bolnav.

Așa s-a făcut că am terminat liceul cu note mici, comparativ cu unii colegi ”sârguincioși”. Noroc de bacalaureat, care a fost destul de simplu, și la care notele nu au depins de cine ești, ci de ce ai scris. Anume datorită bacalaureatului am prins ulterior un loc de cămin la facultate, și am scutit părinții de cheltuieli în plus cu cazarea. Și poate chiar datorită bacalaureatului am ajuns în Iași. Părinții au privit foarte sceptic această idee. Tata a și zis la un moment dat: ”Cum n-ai învățat aici, n-o să înveți nici acolo”. Și i-am dat, parțial, dreptate. Mă așteptam să întâlnesc același stil de a preda și de a nota, unde decât să studiezi disciplina, mai bine studiezi profesorul, că o să câștigi mai multe. Și, la fel ca în liceu, eram gata să spun nu unui asemenea stil.

Facultatea a început puțin mai diferit pentru mine decât pentru alții. Ne plictiseam într-un oraș străin, și eu și prietena mea, și fiindcă am fost repartizați în grupe diferite, am decis să mergem la toate orele împreună. În prima zi de școală, conform orarului, grupa mea avea zi liberă. Așa se face că prima oră la facultate, primul profesor, prima întâlnire cu colegii au lipsit. Pentru că nu erau clipele mele, și nu puteam să le simt la maxim, iar a doua zi erau deja niște clipe trăite, văzute, nimic nou. Nici atunci nu am simțit emoția începerii studenției. Așadar, până să-mi dau eu seama, și fără prea multe sentimentalisme, facultatea a început. Mergeam la cursuri, la seminare, somnoros și speriat. Prin săptămâna a patra am ieșit pentru prima dată la tablă, de bună voie. La matematică. Îmi amintesc că mâinile îmi tremurau, inima îmi bătea atât de tare de cred că o auzea și proful, mă bâlbâiam, aveam impresia că toți râd de mine. Îmi venea să deschid ușa și să fug. Să fug la deal spre cămin, apoi spre vamă, și acasă. N-am fugit. Nu țin minte cum, dar am aflat inversa matricii respective, și am trecut fuguța la loc. Avea să fie începutul unei aventuri. Aventura de a fi student. Îmi plăcea, iar pentru mine asta e cel mai important când fac ceva. Teste, ieșiri la tablă, proiecte, note, bonusuri, procentaje, medii ponderate. Oboseală, foame, nervi, frică. Pe scurt, adrenalină.

Simțeam această adrenalină în școală? Nu. De ce? Vezi paragraful doi. Ce-i drept, am dat și la facultate peste o profesoară cu caracteristicile descrise la începutul articolului, însă preda limba engleză la grupa prietenei, iar ea s-a transferat la mine în grupă peste câteva săptămâni, și n-am mai avut ocazia să admir ”profesionalismul” acelei doamne. Era profesoară la un liceu, și a fost angajată part-time pentru că facultatea ducea lipsă de profesori de engleză. Țin minte că erau unele momente când ne dădea un exercițiu, îl făceam, și dumneaei zicea că e greșit. O grupă întreagă îi explica că în carte scrie așa, și că la curs ni s-a predat tot așa, și că așa e de când lumea. Știți ce răspundea? E greșit în carte. De câteva ori pe seminar corectam cartea . La seminarul ei nu scriam, că învățam lucruri relativ simple. Doar ascultam liniștit. Se lua mereu de mine, de ce nu scriu, de ce am venit la ora ei dacă nu-s din grupa asta, și alte întrebări cel puțin hazlii. La sfârșitul semestrului, când toți își aflau notele, am văzut că pe site-ul facultății studenții discutau aprins calitățile pedagogice ale acestei doamne, și dădeau și alte exemple care veneau să întărească spusele mele. Spre exemplu, la grupa unui coleg care făcea engleza cu ea, cea mai mare notă în grupă a fost opt. Argumentul? Că au fost prea gălăgioși. După acel semestru n-am mai auzit nimic de ea.  Și mă bucur.

Cred că ați auzit mulți oameni spunând că vor să se întoarcă măcar pentru o zi la școală. Eu nu vreau. Poate m-aș duce la orele a doi sau trei profesori cel mult. În rest, abia acum realizez că am făcut parte dintr-un mare, mare circ. Am o nespusă nostalgie în suflet atunci când sunt întrebat de colegi cum de nu am bursă de studii și plătesc taxa la facultate. Le spun cu jumătate de gură că în liceu am învățat rău, și am luat note mici. În realitate însă, e mult mai complicată treaba. Multe lucruri nu au fost făcute corect, iar mie de mic copil mi-a plăcut corectitudinea…