Palanca – fereastra noastră (astupată) la Marea Neagră

Sfârtecată în partea sa de nord şi în cea de sud, dar şi dinspre răsărit, la Tighina, Basarabia istorică, pusă în cadrele politice ale Republicii Moldova, ca nou subiect al dreptului internaţional, se frământă, căutând să scape din îmbrăţişarea sufocantă a unei istorii nedrepte.

Patul lui Procust şi latenţele istorice

Această frământare se vede cel mai bine în ultimele zile la Palanca, prima localitate la nord de Limanul Nistrului, acolo pe unde, în 1940, Stalin şi Hruşciov trasau o linie de decupare pentru a-i oferi Ucrainei, ca bonus de încurajare, sudul provinciei noastre istorice şi pentru a-i asigura Kievului, ca auxiliar al Moscovei, controlul navigaţiei pe Dunăre, de la Reni la Ismail, Chilia şi Vâlcov până la revărsarea în Marea Neagră, dar şi controlul faţadei maritime basarabene cu principalul port istoric – Cetatea Albă, ctitoria domnitorilor români de la Suceava.

Frontierele Republicii Moldova, moştenite de la fosta RSS Moldovenească, dor în foarte multe locuri şi ne înfăţişează un stat care a ieşit în lume, în configuraţia lui teritorială actuală, direct de pe Patul lui Procust pe care fusese răstignit la 28 iunie 1940. Amputările teritoriale din 1940, pe care nu le-am putut repara în 1991 şi până atunci, au izolat trunchiul Basarabiei de părţile ei istorice de la Dunăre şi de la Marea Neagră. Parţial, unul dintre aceste uriaşe handicapuri teritoriale a fost reparat prin construirea Portului liber internaţional Giurgiuleşti şi a celor două terminale (petrolier şi cerealier), spre iritarea vizibilă a unor factori de putere de mai de la răsărit. Memoria şi reflexele istorice însă fac ca părţile răşluite ale Basarabiei să nu fie uitate. Suntem asemeni veteranilor de război, care, pierzând un braţ sau un picior, acuză, inexplicabil la prima vedere, dureri acute tocmai ale părţilor de corp pierdute. Citiţi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova şi veţi înţelege perfect aceste dureri.

Pentru cine este nu doar conectat la simţirea istorică a pământului acesta de la răsărit de Prut, dar şi realist, în sensul că s-a obişnuit, într-o lume a demagogiilor patriotarde, să mizeze doar pe propriile puteri, vindecarea şi cicatrizarea rănilor lăsate de amputările teritoriale din 1940 reprezintă o posibilitate sigură, dacă nu singura, de supravieţuire în aşteptarea unui orizont istoric diferit de cel actual. O condiţie obligatorie în această situaţie este ca noi înşine, copii din flori ai Europei de la Stalin şi Hitler la Gorbaciov şi Reagan, de la Regele Carol al II-lea şi Regele Mihai la Ion Iliescu şi Mircea Snegur, să nu ne jucăm niciodată cu bisturiul. Riscul de a răni din nou trunchiul care ne-a mai rămas, este major şi ne poate fi fatal.

Limbajul inadecvat ca scuză a subordonării sau a complicităţii?

În ultima vreme, premierul Vladimir Filat, secondat de ministrul său de Externe, Iurie Leancă (ambii emanaţi din epoca Lucinschi), au purtat discuţii cu deţinătorii puterii de la Kiev şi, din câte s-a văzut, ne presează şi ne pripesc să cedăm, adică să facem concesii teritoriale. Am fost cu toţii neplăcut surprinşi să descoperim în arsenalul diplomatic al celor doi oficiali chişinăuieni cuvinte şi noţiuni pe care nu le mai auzisem de mult. În mod expres sau implicit cei doi s-au referit la: teritorii în loc de teren; cedări sau concesii teritoriale (Palanca); schimb sau compensaţii teritoriale (Giurgiuleşti versus Palanca); nevoia de a acţiona orbeşte şi fără a mai cugeta (să nu ne gândim mult, avem prea mulţi gânditori în ţara asta!); sabotarea de către Chişinăul restanţier, în contrast cu un Kiev eminent, a angajamentelor şi obligaţiilor faţă de vecinul din răsărit (ei au făcut totul, noi – nimic!); relaţia dintre chestiunea transnistreană şi cea a Mării Negre (până când nu vom ceda traseul, nici să ne gândim că vom putea controla segmentul transnistrean al frontierei cu Ucraina)! Verificaţi atent toate cele declarate oficial de premierul nostru la conferinţa de presă din 24 noiembrie 2009 privind totalurile întâlnirii sale cu Iulia Timoşenko şi vă veţi convinge că anume acestea sunt noţiunile cu care operează (fără a se gândi mult, cum altfel?!) mai-marii zilei de azi de la Chişinău. Adăugăm aici că viceprim-ministrul Iurie Leancă, nr. 2 în guvernul Filat, recunoaşte că Tratatul de frontieră cu Ucraina şi toate celelalte instrumente bilaterale legate de el lezează interesul naţional şi Legea Supremă, dar ţapii ispăşitori ai poveştii sunt, în ordine alfabetică, „Ostapciuc şi Stepaniuc” şi doar atât!

Am redat poziţia primelor două persoane din Guvern pentru a sublinia modul iresponsabil şi superficialitatea abordării pe care o îmbrăţişează cei doi în numele statului. Lucrurile sunt însă pe cât de serioase, pe atât de riscante dacă le privim, cum e şi firesc, din perspectiva cadrului politico-juridic în vigoare, a tratatelor internaţionale la care suntem parte şi, mai ales, din perspectiva mai largă a interesului nostru naţional pe termen lung. Anticipând concluziile acestui material, vom spune doar că primul ministrul şi adjunctul său au depăşit limbajul tratatelor şi acordurilor noastre cu Ucraina, deschizând, vrând-nevrând, un vast teren pentru contestaţii, polemici şi, mai ales, nelinişti şi îngrijorări.

Cadrul politico-juridic

Pentru o înţelegere completă şi corectă a aspectelor diferendului de frontieră de la Palanca, este necesar să trecem în revistă instrumentele politico-juridice interne şi internaţionale care privesc sau reglementează regimul frontierei moldo-ucrainene şi modul ei de organizare. Aceste instrumente sunt 15, şi anume: 1. Declaraţia Suveranităţii Republicii Sovietice Socialiste Moldova din 23 iunie 1990; 2. Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991; 3. Acordul între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Ucrainei privind punctele de trecere a frontierei vamale, semnat la Chişinău, la 20 martie 1993; 4. Legea Republicii Moldova privind frontiera de stat a Republicii Moldova nr. 108-XIII din 17 mai 1994; 5. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994; 6. Tratatul de bună vecinătate, prietenie şi colaborare între Republica Moldova şi Ucraina, semnat la Chişinău la 23 octombrie 1992; 7. Acordul între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Ucrainei în problemele de frontieră, semnat la Chişinău la 20 mai 1993; 8. Acordul între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Ucrainei cu privire la colaborarea în problemele grănicereşti, încheiat la Kiev la 3 noiembrie 1994; 9. Acordul între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Ucrainei cu privire la punctele de trecere a frontierei de stat moldo-ucrainene şi simplificarea formalităţilor de trecere a frontierei de către cetăţenii care locuiesc în raioanele de frontieră, semnat la Chişinău, la 11 martie 1997; 10. Acordul între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Ucrainei privind preluarea şi returnarea persoanelor la frontiera de stat moldo-ucraineană, semnat la Chişinău, la 11 martie 1997; 11. Acordul cu privire la organizarea controlului în comun în punctele de trecere a frontierei de stat moldo-ucrainene, semnat la Chişinău la 11 martie 1997; 12. Tratatul dintre Republica Moldova şi Ucraina privind frontiera de stat, semnat la Kiev la 18 august 1999 şi intrat în vigoare la 18 noiembrie 2001; 13. Protocolul adiţional la Tratatul între Republica Moldova şi Ucraina cu privire la frontiera de stat, privind transmiterea în proprietate Ucrainei a sectorului de autostradă Odesa-Reni în regiunea localităţii Palanca a Republicii Moldova, semnat la Kiev la 18 august 1999 şi intrat în vigoare la 18 noiembrie 2001; 14. Acordul între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Ucrainei privind călătoriile fără vize ale cetăţenilor, semnat la Kiev, la 18 mai 2001, modificat prin schimb de note între Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova şi cel al Ucrainei privind prelungirea termenului de utilizare a unor documente; 15. Acordul între Guvernul Republicii Moldova şi Cabinetul de Miniştri al Ucrainei cu privire la regimul de utilizare a sectorului de autostradă ucraineană Odesa-Reni, care trece prin teritoriul Republicii Moldova, precum şi a sectorului de teren prin care trece acesta, încheiat la Kiev la 10 iulie 2001 şi intrat în vigoare la 18 noiembrie 2001.

Un document secundar de luat totuşi în calcul ar mai fi Actul de transmitere de către Republica Moldova în proprietatea Ucrainei a autostrăzii Odesa-Reni, km 51+200 – km 58+970, în regiunea localităţii Palanca, semnat la 11 februarie 2002 de către reprezentanţii Ministerului Transportului şi Telecomunicaţiilor al Republicii Moldova şi cei ai Corporaţiei ucrainene „Ukravtodor”. Tot aici, pentru a contura complet cadrul politico-juridic al chestiunii, trebuie să reţinem Hotărârea nr. 5 a Curţii Constituţionale a Republicii Moldova, din 24 septembrie 2001, privind sistarea procesului pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Tratatului între Republica Moldova şi Ucraina cu privire la frontiera de stat şi a Protocolului adiţional la Tratat, semnate la Kiev la 18 august 1999, precum şi Opinia separată a judecătorului Curţii Constituţionale, Mircea Iuga.

Cât priveşte partea strict ucraineană a cadrului de reglementare şi organizare a frontierei acestei ţări cu Republica Moldova, în afara acordurilor interstatale şi interguvernamentale, va trebui să luăm în calcul Declaraţia despre suveranitatea de stat a Ucrainei din 16 iulie 1990, Actul despre proclamarea independenţei Ucrainei din 24 august 1991, Legea despre frontiera de stat a Ucrainei din 4 noiembrie 1991, Constituţia Ucrainei din 28 iunie 1996. Toate aceste acte consfinţesc limitele administrative din perioada sovietică ca frontieră de stat a Ucrainei cu Republica Moldova.

Am fost plăcut surprins zilele trecute să constat la faţa locului că aceste numeroase acte politice şi juridice sunt bine cunoscute de administraţia locală din raionul Ştefan Vodă şi din comuna Palanca, iar unii dintre localnici sunt atât de familiarizaţi cu ele, încât pot cita pe dinafară pasaje din articolele lor.

Frontiera noastră şi secretul de stat

Singurul şi cel mai important instrument tehnico-juridic legat de chestiunea frontierei moldo-ucrainene care ne scapă tuturor sunt Hărţile-crochiu din anexa la Tratatul dintre Republica Moldova şi Ucraina privind frontiera de stat, semnat la Kiev la 18 august 1999 şi intrat în vigoare la 18 noiembrie 2001. Pe acestea nu le-au văzut nici membrii Legislativului, nici membrii Guvernului, nici reprezentanţii administraţiei locale. Ele au un caracter secret sau semisecret şi au fost întocmite în condiţii de lipsă acută de transparenţă de către membrii unei comisii mixte de negociatori. Fără aceste Hărţi-crochiu, pe care apare limita administrativă din perioada ocupaţiei sovietice, limitele propuse de cele două părţi la negocieri şi limitele convenite să constituie frontiera internaţională moldo-ucraineană, textul Tratatului privind frontiera de stat rămâne a fi un banal document bilateral. Împreună cu Hărţile-crochiu însă, Tratatul capătă aplicabilitate practică în teren, întrucât asigură trecerea de la faza de delimitare pe hârtie la cea de concretizare prin demarcarea frontierei pe ape şi pe uscat.

Tăinuirea Hărţilor-crochiu de ochii societăţii noastre şi ai principalelor instituţii reprezentative din stat provoacă sentimentul general că ceva nu este în regulă cu frontiera noastră, că ea a fost stabilită de o mână de oameni în detrimentul interesului naţional, al legilor şi Constituţiei, că statul vecin a primit, în afara beneficiilor teritoriale din 1940, noi asemenea beneficii din contul amputării trupului nostru. Ca deputat, m-am judecat ani de zile cu Ministerul Afacerilor Externe pentru accesul, în condiţiile legii, la aceste Hărţi-crochiu, dar aşa şi nu a mai fost cu putinţă să le văd. Privilegiul accesului la Hărţile-crochiu (apropo, parte esenţială integrantă, deci inseparabilă şi nesecretizabilă, a Tratatului de frontieră) le-a revenit şi le revine doar celor care au pus acest instrument de interes public în carantină.

Decât ne-ar vorbi despre faptul că Ucraina, într-un gest de mare generozitate (sic!), ne-ar fi „cedat” la Giurgiuleşti, din trupul ei viu, 430 de metri, Guvernul nostru ar face bine să desecretizeze Hărţile-crochiu ale Tratatului de frontieră, publicându-le, într-o ediţie specială a Monitorului Oficial, ca acestea să devină instrument tehnico-juridic aplicabil. De remarcat că, potrivit normelor şi reglementărilor în vigoare, nepublicarea actelor juridice atrage inexistenţa lor.

O eventuală publicare a Hărţilor-crochiu ar dezvălui dintr-o dată că Republica Moldova a pierdut importante teritorii prin cedarea acestora de către reprezentanţii Chişinăului în comisia mixtă, cu ulterioara pecetluire orbească, în absolută necunoştinţă de cauză, de către membrii Legislativului. Fiind vorba de chestiuni de interes naţional, nu ar strica ca guvernul să pună la dispoziţia opiniei publice şi numele tuturor oficialilor moldoveni implicaţi în tranzacţiile teritoriale, printre care cea mai dureroasă este Palanca.

Frontiera de stat moldo-ucraineană este limita administrativă dintre fostele republici sovietice

Istoricul tranzacţiei teritoriale Palanca ne obligă să vedem ce spun aceste instrumente politico-juridice despre stabilirea frontierelor statului şi dacă acestea pot fi modificate prin semnătura primului ministru sau prin votul Parlamentului.

Declaraţia Suveranităţii Republicii Sovietice Socialiste Moldova din 23 iunie 1990 proclamă solemn în articolul său 3 că: „Republica Sovietică Socialistă Moldova este un stat unitar indivizibil. Frontierele R.S.S. Moldova pot fi schimbate numai pe baza acordurilor reciproce dintre R.S.S. Moldova şi alte state suverane în corespundere cu voinţa poporului, adevărul istoric şi luând în consideraţie normele dreptului internaţional general recunoscute”.

Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, din 27 august 1991, condamnă politic acţiunile Prezidiului Sovietului Suprem al URSS privind crearea RSS Moldoveneşti şi stabilirea graniţei între RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană: „Subliniind că fără consultarea populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, ocupate prin forţă la 28 iunie 1940, precum şi a celei din RASS Moldovenească (Transnistria), formată la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al URSS, încălcând chiar prerogativele sale constituţionale; a adoptat la 2 august 1940 „Legea URSS cu privire la formarea RSS Moldoveneşti unionale”, iar Prezidiul său a emis la 4 noiembrie 1940 „Decretul cu privire la stabilirea graniţei între RSS Ucraineană şi RSS Moldovenească”, acte normative prin care s-a încercat, în absenţa oricărui temei juridic real, justificarea dezmembrării acestor teritorii şi apartenenţa noii republici la URSS”. Acest instrument politico-juridic sesizează o gravă problemă istorică, dar nu produce efecte juridice directe în chestiunea frontierei de stat cu Ucraina.

Tratatul de bună vecinătate, prietenie şi colaborare între Republica Moldova şi Ucraina, semnat la Chişinău la 23 octombrie 1992, consacră principiul inviolabilităţii frontierelor, recunoscând implicit că frontiera de stat moldo-ucraineană este limita administrativă existentă atunci, cea moştenită din perioada sovietică.

Acordul moldo-ucrainean din 3 noiembrie 1994 privind colaborarea în probleme grănicereşti stabileşte că, până la încheierea unui Tratat de frontieră, părţile convin „să considere frontieră dintre Republica Moldova şi Ucraina frontiera existentă între RSS Moldova şi RSS Ucraina”. Astfel, cele două state au recunoscut limitele administrative care le separau în perioada sovietică, drept frontieră internaţională moldo-ucraineană.

Precizăm că nici unul dintre cele 15 instrumente politico-juridice interne sau bilaterale invocate mai sus nu prevede posibilitatea unor cedări sau concesii teritoriale, a unor modificări sau revizuiri de frontieră, a unor schimburi de teritorii sau de populaţie, după cum nu prevede nici posibilitatea ca Parlamentul sau Guvernul nostru să recurgă unilateral la asemenea decizii.

Republica Moldova sub imperiul Protocoalelor adiţionale

Sintagma „Protocol adiţional” trezeşte în Republica Moldova amintiri dintre cele mai urâte şi mai dureroase. Ele ni se trag de când Germania şi Rusia s-au tocmit, în cârdăşie, pe seama noastră. Tratatul de frontieră moldo-ucrainean nu este un simplu şi obişnuit tratat de frontieră, ci are, cum arătam mai sus, un Protocol adiţional, cerut cu insistenţă de către Ucraina. Denumirea acestei continuări a Tratatului de frontieră este: „Protocolul adiţional la Tratatul între Republica Moldova şi Ucraina cu privire la frontiera de stat, privind transmiterea în proprietate Ucrainei a sectorului de autostradă Odesa-Reni în regiunea localităţii Palanca a Republicii Moldova”. El a fost semnat la Kiev, la 18 august 1999, de către preşedinţii Petru Lucinschi şi Leonid Kucima, şi a intrat în vigoare la 18 noiembrie 2001, odată cu Tratatul de frontieră. Putem numi convenţional acest document bilateral drept Protocolul adiţional Kucima-Lucinschi.

Continuitate şi complicitate între guvernele Ciubuc, Sturza, Braghiş, Tarlev şi Filat

Conducerea şi reprezentanţii guvernului Filat nu sunt deloc străini de acest Protocol adiţional. El a fost negociat în perioada când actualul ministru al Afacerilor Externe şi al Integrării Europene, nr. 2 în guvernul Filat, vicepremierul Iurie Leancă (PLDM), a exercitat funcţia de viceministru al Afacerilor Externe în guvernele Ciubuc şi Sturza (1998-1999).

Şi alţi actuali membri ai Cabinetului de la Chişinău deţineau funcţii de miniştri în cele două guverne, cum ar fi ministrul Afacerilor Interne, Victor Catan (PLDM). Iată ce scria acesta, bunăoară, într-o scrisoare (nr. 9/3 – 112) adresată Ministerului Afacerilor Externe la 16 aprilie 1999: „Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova a examinat proiectul Protocolului adiţional la Tratatul între Republica Moldova şi Ucraina cu privire la frontiera de stat privind transmiterea în proprietate Ucrainei a sectorului de şosea Odesa-Reni în raionul localităţii Palanca (Republica Moldova) şi în limita competenţei sale funcţionale nu are obiecţii sau propuneri la textul prezentat”.

Avize pozitive au prezentat şi Departamentul Privatizare şi Administrare a Proprietăţii de Stat al Republicii Moldova, condus în guvernul Ciubuc, între 1998 şi 1999, de către actualul premier Vladimir Filat (PLDM), dar şi Cancelaria de Stat a Republicii Moldova, condusă în perioada martie-noiembrie 1999, de asemenea de Vladimir Filat, în calitatea sa de ministru de Stat. Tot Vladimir Filat este unul dintre membrii Guvernului care au susţinut semnarea Protocolului adiţional Kucima-Lucinschi la Tratatul de frontieră.

Totodată, este de reţinut că actualul vicepremier Iurie Leancă (PLDM) a deţinut portofoliul de prim-viceministru al Afacerilor Externe în guvernele Sturza, Braghiş şi Tarlev (anii 1999, 2000, 2001), Cabinete care au pregătit atât semnarea, cât şi procedura de ratificare a Tratatului de frontieră şi a Protocolului adiţional Kucima-Lucinschi. Vicepremierul Iurie Leancă exercita funcţia de prim-viceministru al Afacerilor Externe şi în iunie 2001, când, la început de mandat, Legislativul dominat de Partidul Comuniştilor (71 de deputaţi din 103) a ratificat (cu 73 de voturi pro şi 20 contra) cele două instrumente negociate şi semnate de regimul Lucinschi, pe care Vladimir Filat, Victor Catan şi Iurie Leancă l-au reprezentat.

Protocolul adiţional Kucima-Lucinschi este neconstituţional

Un pălăncean, Dumitru Calinici, ne spunea zilele trecute că transmiterea necondiţionată în proprietatea Ucrainei a segmentului de 7,77 kilometri de autostradă cu cele 18 hectare de teren adiacent din regiunea localităţii Palanca se aseamănă cu decizia suverană (nimic de spus!) a unui gospodar nerod care îi face cadou unui vecin, din plăcere şi pe negândite, o fâşie de teren prin mijlocul curţii sale.

Constituţia Republicii Moldova interzice orice cedare teritorială, consacrând caracterul inalienabil al teritoriului naţional în frontierele statului din momentul proclamării independenţei de stat. O comisie mixtă moldo-ucraineană s-a ocupat de delimitarea frontierei de stat până în 1999, folosind hărţile administrative sovietice din perioada anilor 1940-1990. Comisia mixtă a avut un mandat tehnic şi nu a fost învestită cu dreptul de a revizui frontiera şi nici de a formula sau accepta pretenţii teritoriale pe linia de graniţă sau în interiorul acesteia, într-un stat sau în celălalt.

Tratatul moldo-ucrainean de frontieră se referă exclusiv la aspecte de natură teritorială, prin teritoriu naţional avându-se în vedere spaţiul terestru, acvatic, subteran şi aerian de exercitare exclusivă şi plenară a suveranităţii statului. Protocolul adiţional Kucima-Lucinschi, prevăzut de articolul 10 al Tratatului de frontieră, deraiază însă de la aspectele teritoriale şi aduce în prim-plan aspecte funciare şi patrimoniale. El vorbeşte despre transmiterea în proprietatea Ucrainei a „sectorului de teren” prin care trece „sectorul de autostradă Odesa-Reni în regiunea localităţii Palanca”, teren care „constituie proprietatea Ucrainei pe teritoriul Republicii Moldova”.

Îngrijorările generate de declaraţiile oficiale ale premierului Filat şi ale vicepremierului Leancă privind aspecte teritoriale ale raporturilor cu Ucraina, vin tocmai din această confuzie (gafă sau act deliberat?) între teritoriu şi teren. Aşa sau altminteri, Protocolul adiţional Kucima-Lucinschi oferă avantaje Ucrainei pe teritoriul nostru naţional, aducând o gravă atingere intereselor şi suveranităţii Republicii Moldova, şi este susceptibil de viciu de constituţionalitate.

Teren versus Teritoriu

Textul Protocolului adiţional Kucima-Lucinschi arată că pe cele 18 hectare transmisibile Ucrainei „acţionează jurisdicţia Ucrainei” şi că „toate persoanele care au săvârşit infracţiuni pe sectorul dat poartă răspundere în baza legislaţiei naţionale a Ucrainei” (articolul 6). Aceste prevederi echivalează cu retragerea jurisdicţiei Republicii Moldova de pe cele 18 hectare de teritoriu naţional, adică avem pe faţă o cedare teritorială. Or, cedările de teritoriu implică decizia populaţiei exprimată în cadrul unui referendum naţional, cum presupune articolul 8 din Legea Supremă, cu ulterioara modificare a acesteia. Îngrijorările legate de cedările teritoriale de la Palanca se amplifică pe fundalul discuţiilor tot mai intense pe marginea posibilei adoptări a unei noi Constituţii prin referendum naţional. Decretul prezidenţial privind o Comisie constituţională a şi fost emis de Preşedintele interimar Mihai Ghimpu (PL).

Speculaţiile la nivelul oficialilor statului, bunăoară cele formulate de ministrul Justiţiei, Alexandru Tănase (PLDM), bazate, pe de o parte, pe comparaţiile dintre terenul ambasadelor străine de pe teritoriul ţării de acreditare şi, pe de altă parte, sectorul de 18 hectare transmis sub jurisdicţia exclusivă a Ucrainei, nu rezistă criticii. Cazul ambasadelor este reglementat de Convenţia de la Viena privind dreptul diplomatic, instrument internaţional cu caracter special, atipic şi excepţional, care exclude cu desăvârşire aplicarea lui, de către părţile semnatare, în orice altă parte decât în interiorul terenurilor rezervate misiunilor diplomatice. Încercările Chişinăului de teritorializare a prevederilor despre terenul de 18 hectare transmis Ucrainei sunt, de asemenea, susceptibile de complicitate la interesele şi pretenţiile teritoriale ale unui stat străin.

Ce putem face la modul practic?

Odată cu semnarea de către Petru Lucinschi a Tratatului de frontieră în 1999 şi ratificarea acestuia de către deputaţii PRCM şi o parte a deputaţilor din „Alianţa Braghiş” în 2001, Republica Moldova a devenit ostatica prevederilor lui. Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor (23 mai 1969) exclude, practic, retragerea unilaterală a Republicii Moldova din Tratatul de frontieră cu Ucraina. O asemenea retragere ar echivala cu un casus belli, cu o situaţie de prerăzboi. Articolul 62 (alineatele 2 şi 3) al Convenţiei privind dreptul tratelor stipulează că: „2. O schimbare fundamentală a împrejurărilor nu poate fi invocată ca motiv pentru a pune capăt tratatului sau a se retrage din el: a) dacă este vorba despre un tratat care stabileşte o frontieră; sau b) dacă schimbarea fundamentală rezultă dintr-o violare de către partea care o invocă, fie a unei obligaţii din tratat, fie a oricărei alte obligaţii internaţionale faţă de oricare altă parte a tratatului. 3. Dacă o parte poate, potrivit paragrafelor precedente, să invoce o schimbare fundamentală a împrejurărilor ca motiv pentru a pune capăt unui tratat sau pentru a se retrage din el, ea poate, de asemenea, s-o invoce numai pentru suspendarea aplicării tratatului”.

Nu acelaşi lucru este valabil şi în cazul Protocolului adiţional Kucima-Lucinschi, întrucât acesta prevede, prin voinţa expresă a părţilor, posibilitatea modificării lui: „Cu acordul reciproc al Părţilor Contractante, în textul prezentului Protocol pot fi introduse modificări şi completări” (articolul 9). Asta era necesar şi am fi aşteptat de la Guvernul în exerciţiu: să ne vorbească despre modificările şi completările pe care i le propune părţii ucrainene, în cadrul unor negocieri transparente, astfel încât suveranitatea de stat a Republicii Moldova să nu fie ştirbită în regiunea localităţii Palanca, chestiunea terenului adiacent autostrăzii Odesa-Reni fiind deteritorializată complet, iar jurisdicţia Republicii Moldova restabilită pe acest teren cu care Ucraina a fost împroprietărită gratuit şi necondiţionat, în dezavantajul nostru. Am văzut însă că Guvernul actual preferă să justifice ilegalităţile comise de guvernările anterioare (Ciubuc, Sturza, Braghiş, Tarlev), achiesând la pretenţiile ucrainene.

Ca subiect îndreptăţit prin lege, Guvernul ar fi putut sesiza şi Curtea Constituţională, dar, judecând după declaraţiile oficiale ale primelor persoane din Executiv, înţelegem că această posibilitate este declinată din start.

Ar mai fi posibilă, în cazul existenţei voinţei politice necesare, formularea unor condiţii în dialogul cu Kievul. Prima dintre condiţii ar ţine de necesitatea demarcării frontierei de stat în zona adiacentă Limanului Nistrului (Marea Neagră) înainte ca orice transmitere de proprietate să aibă loc în regiunea localităţii Palanca. Întâietatea chestiunilor prevăzute de Tratatul de frontieră în raport cu cele derivate din Protocolul adiţional Kucima-Lucinschi ar fi trebuit să constituie principalul element în abordarea situaţiei de către Chişinău.

Totodată, dacă nu ar achiesa la pretenţiile teritoriale ale altui stat şi nu ar justifica ilegalităţile guvernelor Ciubuc, Sturza, Braghiş şi Tarlev, Preşedintele Republicii sau Parlamentul ar putea convoca un referendum naţional în chestiunea Palanca, unul din puţinele locuri de-a lungul frontierei noastre comune de 1906 kilometri (dintre care 951 pe apă) unde frontiera de stat nu este demarcată. Să vedem dacă preşedintele şi Parlamentul vor avea suficientă voinţă în acest sens.

Una dintre soluţiile cazului ar fi şi crearea unei euroregiuni cu statut de zonă liberă, fără cea mai mică afectare a frontierelor de stat.

Miza geopolitică a Ucrainei

Nu putem fi de acord cu cei care ne înfăţişează tranzacţia teritorială Palanca drept un simplu caz de proprietate privată pe teritoriul Republicii Moldova. Toate elementele cazului ne îndreptăţesc să tragem concluzia că Ucraina se ghidează exclusiv de interesele sale geopolitice. Între cazul Palanca şi cele ale Canalului Bâstroe şi al Insulei Şerpilor există o legătură incontestabilă. Ţara vecină doreşte fixarea sa geopolitică cât mai puternică în sudul Basarabiei, la gurile Dunării şi de-a lungul platoului basarabean al Mării Negre. O altă miză este împiedicarea accesului Republicii Moldova la Marea Neagră, de care, la Palanca, ne despart circa 1800 de metri de zonă nepopulată, potrivit actualelor hărţi de delimitare, şi doar 100 de metri, potrivit mărturiilor locuitorilor în vârstă de la Palanca. Puseurile de gelozie ale Kievului în legătură cu portul liber internaţional Giurgiuleşti şi cele două terminale (petrolier şi cerealier) o demonstrează.

Încheiere

Raţiuni geopolitice clare determină Kievul să curme orice aspiraţie, motivată politic, economic şi istoric, a Republicii Moldova de revenire la Marea Neagră, de unde Nikita Sergheevici Hruşciov şi Iosif Vissarionovici Stalin ne-au îndepărtat prin sfârtecări teritoriale. Palanca este privită ca o posibilă fereastră maritimă a ţării noastre. De aceea, Kievul şi-a luat mai multe măsuri de precauţie pentru a astupa cât mai bine această fereastră. Este naiv să se creadă că la mijloc ar fi doar grija pentru comoditatea şoferilor care călătoresc între Odesa transnistreană şi Reniul basarabean.

Pentru că cererea premierului de a suspenda orice proces de gândire în legătură cu tranzacţia Palanca, pe motiv că am avea inflaţie de gânditori în ţară, ne stârneşte zâmbetul, formulăm o contrapropunere şi vă îndemnăm să trageţi fiecare concluziile de rigoare, după ce veţi analiza minuţios elementele tranzacţiei teritoriale Palanca pe care vi le-am prezentat astăzi. Ca să vă înlesnim gimnastica intelectuală, vom reveni în numărul următor cu noi elemente ale cazului.

Vlad CUBREACOV