Când îţi laşi gândul slobod, iar el zboară şi te trezeşti că te-a adus acasă. Când îi cauţi în disperare pe odnoklassniki pe toţi cei care ai putea să-i ştii din vremurile apuse şi te bucuri că l-ai găsit pe tipul cu care te-ai bătut prin clasa a 5-a. Când cauţi pe youtube piese mai vechi, gen “Casa părintească nu se vinde”. Când treci pe lânga o patiserie, iar mirosul îţi aminteşte de mirezmele cuptorului plin cu bunătăţuri de acasă. Când nostalgia te gâtuie rău de tot şi uiţi să respiri. Când freamătul frunzelor îţi amintesc de şoaptele vişinului de la colţul casei.
Când nu-ţi mai aminteşti de faţa mamei şi atunci umbli la albumul cu poze. Când uiţi vocea tatei şi îi culegi cu înfrigurare numărul lui de mobil. Când vorbeşti cu fraţii la telefon şi nu te mai saturi să-i asculţi povestindu-ţi ce fac. Când fratele mic te întreabă cu nerăbdare în glas: “când vii acasă?” Când găseşti câte o informaţie despre Moldova în presă şi o sorbeşti dintr-o privire, dar revii şi o citeşti de 10 ori. Când îţi comanzi nişte cartofi ţărăneşti la restaurant, dar nu au nici pe departe gustul crocant şi în acelaşi timp moale ca al celor pregătiţi de mama.
Când ţi-e poftă de nişte colţunaşi cu brânză înecaţi în smântână proaspătă. Când ieşi un pic din oraş, vezi dealurile ruginite şi îţi aminteşti de hârtoapele în care te jucai de-a alpinistul. Când te gândeşti că se apropie sărbătorile de iarna, dar tu eşti departe de ai tăi. Când episoade şi amintiri din copilărie te invadează şi nu poţi scăpa de ele pentru că de prea multă vreme ai stat departe de casă… atunci îţi dai seama că ai atins culmea dorului. Este vorba de dorul de casă care te mistuieşte.
Nouă, moldovenilor ni se face dor de sărăcie, de patrie, de pământul nostru, de părinţi, de drumurile proaste din Moldova, de pâinea gustoasă, de nucii frunzoşi. Un milion de doruri se trag acum spre Moldova, căci aşa suntem noi, moldovenii, nişte nostalgici.