Ţin să-mi fac cunoscute compătimirea, adânca milă şi dorinţa sinceră de a ajuta pentru toţi cei care locuiesc într-un oraş în care o sută de mii de oameni s-au înghesuit, s-au lovit cu sticle în cap şi şi-au pierdut, fascinaţi, copiii pentru a vedea cum se aprind luminile unui brad sintetic. Mi-e milă de ei, de toţi cei care încă mai au convingerea că trăiesc într-o capitală.

Din păcate pentru bucureştenii de împrumut sau get-beget, care mai se află, totuşi, sub imperiul bunului simţ şi al bunelor intenţii, o sută de mii de oameni - îmbulzindu-se să vadă nişte becuri şi apoi, ca la o comandă venită nu din creier, ci din şira spinării, călcându-se în picioare şi leşinând în drum spre gurile de metrou - chiar sunt reprezentativi pentru nivelul de civilizaţie al unei aşezări (nu-i poci spune oraş de două ori în acelaşi text!) cu pretenţii de Capitală.