TIMP-ul idolilor
Idolatria este un viciu spiritual greu de combatut. Patosul profetilor vechitestamentari este de la ei de la scirba pentru ei. Cu tot zelul si elocinta unor Isaia si Ieremia, tot idolii au ramas invingatori.
Eu trec la berbecii noştri, la noi, adică.
Preapravoslavnici fiind, ne închinăm la idolii din biserici, la icoane. Dar ne este puţin şi avem grijă să instalăm cîte vreun idolaş pretutindeni. Desigur, spaţiul public nu face excepţie.
Întro bună seară, în drum de la primărie spre PMAN am crezut că am halucinaţii: la colţ mă aştepta însăşi Vlad… Ilici. Cu chelie pronunţată, cravată etc. Am făcut pupilele mai mari şi încă cîţiva paşi ca să descopăr că de fapt este Gheorghe Marin. Din alte surse, pe care eu le definesc timpite, aflaşi că este un mare erundit, scriitor etc. Mai e şi tăticu Doinei. Dar principalul: este un bun comunist, d-al nostru. Prin anii 60 a fost prim secretar la comitetul raional Frunze. Şi cei de la colhozul zis Uniunea scriitorilor ţineau de această conducere. Că proşti mai erau cei de la KGB! Au pus în aşa scaun un naţionalist pro-român. Iar la Institutul pedagogic din Bălţi pre un altul – I. Borşevici. Etc etc.
Şi astăzi în loc de a face lustraţie, cel puţin dezavuare a kgb-ului, noi ne ocupăm de reabilitarea fostei nomenclaturi “naţionale”.
Se face uz de ignoranţa publicului din plin. Lumea nu cunoaşte adevăruri banale. De pildă: regimul sovietic a fost realizat de PCUS, iar KGB-ul era doar o instituţie. Adevărat pe alocuri cekiştii erau deasupra partidului – este o problemă mare aici… Dar un lucru trebuie reţinut: membrii partidului de guvernămînt poartă răspundere personală /că nu-s debili/ pentru tot ce s-a făcut rău în perioada sovietică. Blajinul Vieru, membru al PCUS de la 1975 la 1992 / ?!/ este responsabil de invadarea Afganistanului – sună bizar? Dar este adevărul curat.
Tot ei pot să-şi atribuie realizările din acea perioadă, care nu pot fi neglijate. Piotr Kirilîci ar putea pe bune să se laude cu modernizarea Chişinăului.
Idoli au devenit şi Ion cu Doina. Lucru obişnuit în pop cultură. Aici însă este o mică mare confuzie. Ei au devenit simbolurile luptei naţionale a “românilor din Basarabia Moldavă”. Cetăţeanul “bun şi cumsecade, dar prost” /A. Macedonschi/ de pe ambele maluri nu observă că cîntecele de luptă au fost scrise /versurile şi muzica / şi cîntate după luptă.
DIN BLOGURILE MOLDOVEI