Revista Contrafort a împlinit 15 ani. Cu 5 ani în urmă, când împlinea 10 ani, a avut ideea unei mese rotunde despre literatura din Basarabia.
Literatura română din Basarabia prin vocile actorilor săi
Participă: Vasile Gârneţ, Nicolae Leahu, Vladimir Beşleagă, Valentina Tăzlăuanu, Serafim Saka, Grigore Chiper, Vasile Romanciuc, Maria Şleahtiţchi, Iulian Ciocan, Călina Trifan, Nicolae Spătaru, Margareta Curtescu, Em. Galaicu-Păun, Leo Butnaru, Constantin Cheianu, Arcadie Suceveanu, Ion Hadârcă, Iurie Bodrug, Ghenadie Nicu, Gheorghe Erizanu, Nicolae Rusu, Anatol Moraru, Mircea V. Ciobanu
Vasile Gârneţ
Lansată în octombrie 1994, cu spijinul Fundaţiei Culturale Române (azi Institutul Cultural Român), revista Contrafort a împlinit în octombrie curent 10 ani de la apariţie şi a atins, iată, cu acest număr, dublu numerotat, cifra 121. Sunt nişte cifre/”borne” care conturează o biografie, poate nu atât de spectaculoasă, dacă ne comparăm cu revistele de tradiţie din cultura română, dar destul de semnificativă pentru noi, cei care edităm Contrafortul. Pentru că vorbim de aniversarea unei reviste născute dintr-o “stare de necesitate” şi care trebuia, a devenit între timp – avem numeroase dovezi că lucrurile stau aşa – “port-vocea” unei noi generaţii de intelectuali din Basarabia. Această generaţie şi-a asumat o misiune deloc uşoară: sincronizarea cu literatura română de azi şi cu “mişcarea ideilor” din lumea contemporană. Cât a reuşit şi ce a rămas încă pe dinafara acestui program, primii chemaţi să o spună sunt cititorii revistei. Un lucru însă e sigur: fără Contrafort, fără alternativa culturală pe care a oferit-o în aceşti 10 ani de existenţă, traseele noastre individuale, dar şi peisajul cultural basarabean şi cel românesc în general, ar fi fost mai sărace, iar afirmarea noii “cohorte” de scriitori basarabeni mai puţin convingătoare.
Zece ani de activitate pentru o revistă, văzută ca un proiect independent, nu e un termen chiar de aruncat, într-o societate atât de precară sub aspectul emancipării spirituale şi al reflexelor democratice ca a noastră. Am decis să marcăm acest jubileu într-un mod mai puţin festivist, gândindu-l ca pe un punct de plecare pentru o dezbatere “răsfirată” pe mai multe paliere, pe teme de actualitate literară şi culturală din Basarabia ultimilor 10 ani. Le-am abordat până acum sub diferite forme: în cronici, eseuri, articole, “mese rotunde”, interviuri, anchete, configurând cu ajutorul lor un chip al lumii literare dintre Prut şi Nistru, dinamica proceselor desfăşurate în interiorul său în acest deceniu de existenţă liberă, dar şi de tranziţie chinuită. Întrebările pe care le-am formulat de această dată – tocmai douăsprezece, dar, credeţi-ne, puteau fi mai multe! – reflectă intenţia noastră, provocatoare într-o oarecare măsură, de a schiţa – prin vocile scriitorilor chestionaţi – o “fişă de temperatură” a mediului literar basarabean în anul de graţie 2004. Am lăsat fiecăruia dintre colegi posibilitatea să intervină pe subiectul pe care îl consideră mai important, într-o virtuală “masă rotundă” la Contrafort, dar fără a-şi alege neapărat şi momentul “intrării în scenă”, încât, uneori, alăturarea anumitor puncte de vedere ar putea să pară insolită sau generând efecte neaşteptate.
Vă invităm să parcurgeţi această dezbatere, mulţumindu-le tuturor celor care au răspuns invitaţiei noastre, formulându-şi, mai direct sau mai “pe ocolite”, opiniile. Luăm disponibilitatea lor discursivă ca pe un semn de solidaritate cu un efort cultural prin care – avem iluzia – salvăm ceva din marginalitatea unor destine de scriitori şi intelectuali.
Cât de “liberă” şi “nouă” este literatura română din Basarabia de după 1989? Ce autori, titluri, formule de creaţie, credeţi că s-au impus în această perioadă?
Nicolae Leahu: Cît de emancipată şi înnoită?… Cu libertatea, dragă Contrafort, nu se poate face mare lucru, dacă nu ai conştiinţa şi responsabilitatea administrării ei, cu atît mai mult cînd e vorba de voinţa de afirmare a unui “ciob” literar, a unui “fragment” identitar cu o configuraţie… mai degrabă virtuală decît reală. Or, plebiscitar vorbind, sîntem iluzia cu numele Republica Moldova. Pe care, cei mai mulţi, ca scriitori şi cetăţeni, o “vizionează”, în general, cu circumspecţie, dar nu fără a-i accepta – cu piepturile bombate de mîndrie – onorurile, titlurile, ordinele şi medaliile… Mai mult, iluzia pare să fie chiar o confuzie, pentru că, vorba metaforei identitare, “românii Basarabiei moldave” se consideră, în majoritate, moldoveni (nu de asta “gîndul se sparie” de referendumuri?!), ruşii din Republica Moldova au simţăminte de velikoruşi, ucrainenii – de… ruşi, iar găgăuzii… de turci perfect vorbind ruseşte! Cu autorii, însă, stăm bine, pentru că doar individualităţile ştiu ce vor, majorităţile fiind un banal – nu ne chema Eugeniu Coşeriu să spunem lucrurile aşa cum sînt? – material manipulabil. Masele nu au orgoliu, orgoliu au doar indivizii. In-di-vi-zii (vezi etimonul latin)! Lista (autorilor) l-ar putea supăra însă pe Grigore Vieru, care îmi prorocea, cu vreo zece ani în urmă, un înec triumfal în apele “rîului lacrimilor noastre” cu Dinu Mihail la braţ, care, cum o dovedesc intervenţiile sale din ziarul Nistru (nr. 8 (10)), se scufundă în gazonul din jurul Preşedinţiei (cu întreg talentul său publicistic de cîndva) fără mine, dar şi fără alte imprecaţii ale Poetului Mamei.
Partea bună a creionului este că are două capete, chiar dacă unul poate fi camuflat de o capsulă cu radieră.
Istorico-literar vorbind însă, pentru mine “dispariţiile” sînt la fel de semnificative ca şi apariţiile, pentru că ceea ce se repliază în neant irigă cu propria-i vlagă “ogorul noutăţii”. S-au dus bucovii, nu mai sînt cruceniucii şi-atîţia alţii. E altul peisajul. Astfel, cu moartea pre moarte călcînd, şi literatura înviază. “Înviaţi-vă dar graiul!” – ne îndemna Mateevici. Dar cine s-audă acest îndemn deja secular, dacă majoritatea populaţiei scriitoare călătoreşte pe aripile vîntului, mînată de-un singur şi invincibil instinct: de cel al cantităţii. Cu toate vaietele scriitorilor basarabeni că n-au unde să-şi publice cărţile, edituri avem destule, dar literatura la chilă n-o beau decît sponsorii.
Rezumînd: s-au impus autorii care au avut ce să spună, îngrijindu-se şi de modul cum o spun: Emilian Galaicu-Păun şi Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu şi Irina Nechit, Nicolae Popa şi Eugen Cioclea, Ghenadie Nicu şi Margareta Curtescu, Grigore Chiper şi Constantin Cheianu. Şi alţi cîţiva autori din aceeaşi familie spirituală. Se remarcă, în continuare, prin febrilitatea lor creatoare, Mihai Cimpoi şi Aureliu Busuioc, Arcadie Suceveanu şi Eugen Lungu, Leo Butnaru şi Vladimir Beşleagă. Titlurile, cele mai la vedere, sînt tot Om nimerit al artelor şi Maestru & Măiastră, strălucirea lor oarbă pălind însă tot mai mult în faţa acelor conştiinţe creatoare ce îşi fac un destin din înţelegerea responsabilă a faptului că acest spaţiu trebuie decolonizat de surogatele şi simulacrele trecutului.
Formulele de creaţie fertile sînt cele care ţin capul de afiş al dezbaterii literare din Contrafort, Sud-Est cultural şi Semn şi, deocamdată, nu-şi pot face vad în Literatura şi arta şi Viaţa Basarabiei, unde selecţia textelor pentru publicare mai e marcată de mobiluri filantropice, fie că-i vorba de textele unor “veterani” ai scrisului… lăbărţat, fie de cele ale expres pîrpîliţilor debutanţi.
Vasile Romanciuc: “Libertatea” şi “noutatea” literaturii române din Basarabia de după ‘89 nu pot fi separate de “reforma mentalităţii” societăţii noastre în ansamblu, capitol la care avem şi, e de presupus, vom avea încă multă vreme restanţe grele… Dar, în această perioadă, şi-au publicat primele cărţi o seamă de tineri scriitori talentaţi şi cu şcoală bună. Dintre debuturile ultimilor ani mi-au plăcut în mod deosebit: “Tzara mea” de Tamara Cărăuş, “Omul roş” de Adrian Ciubotaru, “Certificat de deces” de Alexandru Buruiană… Am citit – în presa literară din Ţară câteva cronici la “Negrissimo” de Liliana Corobca. M-am bucurat mult, premierea acestui volum de către revista România literară ne încurajează să credem că “libertatea” şi “noutatea” scrisului românesc din Basarabia sunt pe cale să devină o certitudine.
Serafim Saka: Nu se poate şti cât de “liberă şi nouă” este azi literatura română din Basarabia, dacă nu ştim cât de neliberă şi învechită a fost această literatură până la 1989. Cineva spunea că, încercând să aleagă din măreaţa operă a celui mai prolix scriitor sovietic moldovean, Bucov, nu a reuşit să adune de-o simplă plachetă. Arhiangajaţi, majoritatea scriitorilor realismului socialist moldovenesc au simţit doar beneficiul socialist, nu şi nelibertatea, cenzura, controlul sever al partidului. Era nevoie să ieşi cât de cât din normă şi canon ca să simţi cât de neliber eşti.
Alfabetul rusesc pe care ni l-au impus ne-a izolat de întreaga românime, devenind o literatură închisă, citită doar de românii locali, aşa că eram liberi să scriem tot felul de trăsnăi. Precum au şi scris unii. O dată cu trecerea la alfabetul latin, situaţia scrisurilor noastre s-a schimbat. Deschişi spre întreg arealul românesc, nu mai suntem liberi să scriem orice şi oricum, că ne facem, naţional, de râs. Deceniul şi ceva de libertate a dat, cred, doar cărţi noi. Nu şi o literatură nouă. S-au încercat noi forme şi formule, nu şi conţinuturi noi. Faptul că facem azi parte din aceeaşi “unică şi indivizibilă” (Călinescu) literatură românească ne obligă.
Leo Butnaru: Despre libertatea de creaţie ar fi mai indicat să se vorbească la modul individual, ce vizează un scriitor sau altul care, dacă – admitem – nu dispune de suficientă independenţă în manifestarea harului său între Prut şi Nistru, el are toată volnicia (via internet, nu?) să se exprime în întreg spaţiul literar românesc, dar – de ce nu? – şi în cel eurouniversal. (Ah, naivii de noi ăuniiî! – ne mai considerăm încă eurocentrişti!). În ce priveşte noutatea (eu nu o iau între ghilimele), ea e atestată şi de însăşi revista-interlocutor care ne pune întrebări, Contrafort, ce constituie un spaţiu propice şi generos pentru contemporaneizarea, modernizarea, avansarea şi consolidarea, în sens axiologic, a scrisului românesc din Basarabia şi nu numai. Iar pentru a nu da o listă prea amplă sau, eventual, incompletă a autorilor care s-au impus, ţin să menţionez că 80-90 la sută dânşii sunt cei care au publicat şi publică în revistele Contrafort, Sud-Est şi Semn. Critica literară panromânească (şi… panestetică) anume aici a descoperit şi autorii, şi titlurile, şi formulele de creaţie, considerate sincrone cu literatura noastră contemporană în ansamblul ei, uneori – unii basarabeni – fiind chiar de prim planul contextualizării.
Iurie Bodrug: Aşa s-a întâmplat că scriitorii, la vremea respectivă, au fost printre cei mai activi promotori ai schimbărilor ce urmau să aibă loc în societate. Riscurile pe care le aducea cu ea libertatea i-au găsit însă total nepregătiţi. Pentru unii, libertatea a devenit o capcană în care ei s-au băgat de bună voie. Totuşi, trebuia să ne adaptăm la această nouă realitate. O bună parte dintre scriitorii basarabeni, nu că nu au vrut, ci mai degrabă nu au putut, s-au dovedit a fi incapabili de o schimbare profundă, nu au fost în stare să-şi înfrângă inerţiile înrădăcinate de atâta vreme. “Înnoirea” ar fi însemnat pentru ei o ruptură între ceea ce scriseseră până, şi ceea ce aveau să scrie după, astfel încât pentru aceşti scriitori literatura s-a oprit la o răscruce şi nu mai continuă.
Şi iată în situaţia aceasta de incertitudine şi dezorientare, când scriitorul nu prea avea idee ce să-i ofere cititorului, iar cititorul nu prea ştia ce vrea de la omul scrisului, apare revista Contrafort, care vine cu un angajament clar al schimbării. Revista îşi propunea din start să fie o tribună pentru tinerii scriitori şi să promoveze o nouă mentalitate literară şi o nouă sensibilitate estetică. Pentru mine personal, Contrafort-ul a constituit o şcoală în care am avut de învăţat unul de la altul, în care am crescut împreună. Avansând dimensiunea sincronismului şi demonstrând un veritabil spirit de deschidere, Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu au reuşit să adune o echipă de scriitori cu afinităţi literare. Dincolo de diversitatea gusturilor şi a stilurilor, gruparea de la Contrafort, adică cei care scriu pentru publicaţia în cauză, este extraordinară ca valoare literară, revista Contrafort devenind un reper pentru orice scriitor care se respectă.
Constantin Cheianu: În ceea ce priveşte libertatea, nu-mi amintesc nici un caz, în ultimii cincisprezece ani, în care vreun autor de la noi s-ar fi plâns că l-a împiedicat cineva sau ceva să scrie cum vrea şi ce vrea. Scriitorul basarabean şi-a putut permite orice “libertăţi” de la formule ermetice până la obscenităţi sau puseuri naţionaliste. Dacă în totalitarism ne propuneam să ajungem cât mai departe în rostirea adevărului, acum problema se pune să învăţăm a şti unde şi când să ne oprim.
Nou în literatura noastră mi se pare faptul că ne-am putut sincroniza cu evoluţia literaturii de peste Prut, dar şi cu cea universală, în general, că am putut atinge un nivel superior de profesionalism şi performanţă, că ne percepem meseria cu mult mai multă exigenţă şi responsabilitate decât predecesorii noştri şi că s-au despărţit net apele între cei care produc literatură autentică şi cei care sunt scriitori doar cu numele şi cu carnetul.
Pe de altă parte, însă, atunci când trebuie să evidenţiez autori, titluri şi formule eu sunt tentat să ataşez o listă. Mi se pare că nu avem voci puternice, distincte, care s-ar detaşa din plutonul compact, pe care îl alcătuim. Este adevărat că unii “accelerează” pe anumite segmente, dar sunt înghiţiţi treptat de grup.
Poate literatura noastră a cheltuit prea multă energie pentru a se sincroniza şi profesionaliza, ca să mai poată da nume şi titluri ieşite din comun? E palpitantă starea de aşteptare, pe care o trăiesc. Sper în capacitatea unora dintre noi de a oferi surprize.
Vladimir Beşleagă: Dacă facem abstracţie de esenţa (sensul/fondul/mesajul) pe care încearcă s-o/să-l exprime această “literatură română din Basarabia”, aşa cum o numiţi, este foarte, ba chiar foarte liberă şi foarte, chiar foarte (pentru noi, cel puţin) nouă. Atâtea “formule de creaţie”, atâtea titluri (aproape două sute pe an!), atâţia autori şi toţi scriu, scriu, scriu şi… ce e mai curios, îşi editează cărţile, cu toată trâmbiţata mizerie şi sărăcie. E o cursă aproape bezmetică, o competiţie acerbă pentru glorie, dar mai cu seamă pentru… premii. Şi acestea vin, curg gârlă, ca să fie fixate pe coperta a doua a următoarei cărţi a autorului respectiv. (Vai, dacă s-ar putea să fie puse pe prima)… Dacă, însă, încercăm să scormonim ceva mai în adânc, să vedem ce spun aceste cărţi şi aceşti autori, atunci vedem că e un dezastru total: nimic, dar aproape nimic nou, nimic demn de o adevărată atenţie – tot lucruri, tot idei demult perimate pentru lumea asta a noastră… Pardon, am vrut să spun, pentru lumea normală, dar noi nu facem parte din acea lume normală, tocmai de aceea ni se pare uneori că am realiza cine ştie ce performanţe literare! De altfel, întrebarea cu vechiul şi noul în literatură este ca şi cu toate celelalte: toate-s vechi şi nouă toate… Da, s-au impus autori şi autori buni, autori care scriu cu adevărat profesionist, hai să‑i numim numai pe câţiva, Em.Galaicu-Păun, Nicolae Popa, Leo Butnaru ş.a. câţiva, dar… cine-i citeşte? Cine are nevoie astăzi de scrisul şi cărţile noastre?… Noi le scriem, noi le citim, adică colegii, scriitorii, dar văd că m-am băgat la altă întrebare şi o las baltă…
Mircea V. Ciobanu: O evidenţă: literatura de azi este nu numai “liberă”, ci şi “slobodă” (şi libertină alteori): azi scriitorul este liber să scrie/să nu scrie tot ce doreşte/nu doreşte, iar pe de altă parte, există o “slobozenie” totală, caracterizată (inclusiv) prin obscenitate, incultură, kitsch, grafomanie…
Prefer – totuşi! – această stare de lucruri (cu dreptul fiecăruia de a alege ce să scrie/să citească) acelei cenzuri ideologice sau (pretins) estetice, de odinioară, care decidea, pentru mine, ce să scriu ori să citesc.
Am putea doar să regretăm faptul (care ne nedumereşte cu adevărat) că nu numai unele edituri “cu nume” s-au antrenat în a publica cărţi lipsite de valoare, dar şi unele reviste şi, implicit, voci critice se întrec uneori în promovarea mediocrităţii.
(Ne)învăţînd libertatea, critica noastră “de întîmpinare” (… cu pîine, sare, prosoape şi abundenţă bahico-gastronomică) comite gafe de tot soiul: de la adularea unor nulităţi şi etalarea unui patriotism zgomotos (şi profitabil!), pînă la limitarea libertăţii estetice din raţiuni de gaşcă.
Printre numele noi se remarcă tinerii (calificaţi – etichetaţi diferit: “furioşi”, “neoavangardişti”, “fracturişti”, “deconstructivişti”), promovaţi (şi) de revista Contrafort, (dar şi de Editura Arc, în colecţia “Prima verba”).
Continuă să se afirme optzeciştii. Paradigma lor estetică şi rigorile unei exigenţe autoimpuse au eclipsat multe nume, cîndva în vogă. Bucură şi noua respiraţie a unor scriitori mai vîrstnici.
Grigore Chiper: Problema principală, aşa cum o văd eu, e că se scrie foarte puţin în RM, se editează puţin, se citeşte puţin şi se cumpără carte puţin. Din acest lanţ problematic, cel mai important mi se pare primul. De ce tinerii nu vin în literatură? Ce se întâmplă la facultăţi? De ce universităţile se axează doar pe ştiinţă şi ignoră cu desăvârşire creaţia artistică? Care universitate, din cele mai bogate, a editat vreun roman sau vreo plachetă de poezie?
Din acest puţin care se editează se reţine şi mai puţin. Montale vorbea despre 5% care rămân în urma unui mare artist. Eu aş zice că ne plac cam 5% din tot cât citim. Spaţiul literar e prea limitat şi închistat pentru a genera paradigme demne de atenţie. Răsare câte un nume, dar care se pierde la a doua carte.
Valentina Tăzlăuanu: Literatura este liberă în măsura în care îşi ia (sau îşi poate lua?) cantitatea de libertate de care are nevoie. Dar această evidentă platitudine era, veţi spune, o afirmaţie valabilă şi pentru regimul trecut, restrictiv prin definiţie cu orice fel de “libertăţi”. Dacă e să nuanţăm şi, în acelaşi timp, să simplificăm, atunci am putea vorbi mai degrabă despre o “nouă libertate” decît, strictamente, despre o “nouă literatură”. În eventualitatea că aceste două sintagme s-ar putea suprapune într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, fiindcă e de presupus şi de aşteptat acest lucru, am putea vorbi despre anumiţi autori, nu foarte mulţi, care anunţă această nouă literatură de pe mai multe paliere generaţioniste.
Arcadie Suceveanu: După 1989 în literatura din Basarabia, la fel ca în toate literaturile estului european, dar poate într-o formă mai accentuată, s-au produs transformări de substanţă, fundamentale şi, totodată, dramatice, ca urmare a seismelor ce au schimbat societatea, structura şi suprastructura ei socială, politică şi culturală. Sub ruinele vechiului regim totalitar au dispărut pentru totdeauna mentalităţi, concepte, formule, nume “emblematice”, opere “crestomatice” despre care promoţiile de elevi de azi aproape că nu mai au ştiinţă. În aceste noi condiţii sociale şi estetice, scriitorii au fost supuşi unui inevitabil şi teribil proces de “selecţie naturală”, de “reconsiderare” şi “relecturare”, în timpul căruia unii dintre ei s-au pomenit repoziţionaţi pe scara valorilor, coborâţi sau urcaţi instantaneu cu o treaptă-două, în timp ce alţii şi-au văzut numele trecute în arhivele istoriei literare. Procesul a declanşat o acerbă şi disperată luptă pentru păstrarea vechilor poziţii sau pentru supravieţuire în noul context. Concomitent, pe fondul acestor transformări şi realcătuiri de relief, au apărut mai mulţi scriitori tineri şi mai puţin tineri ca vârstă biologică, dar care, formând împreună acea “generaţie de creaţie” despre care vorbea încă Tudor Vianu, s-au situat pe poziţia nu-ului ionescian, radical-reformatoare şi nonconformistă, aducând în peisaj formule artistice, reviste şi cărţi în stare să impună imperativul unor reînnoiri de substanţă. Sincronizaţi cu noua epistemă literară, ei au făcut să se vorbească şi la noi despre optzecism, postmodernism şi textualism, despre telquelism şi fracturism, au fondat o revistă de mare rezonanţă culturală – Contrafort, se află azi la conducerea unor ziare şi reviste de prestigiu cum sunt Sud-Est, Semn, Jurnal de Chişinău, Timpul ş.a., scriu cărţi valoroase, competitive, fac un teatru nou, creează în jurul lor un climat cultural şi estetic de anvergură. Alături de alte câteva nume din generaţiile anterioare, ei au reuşit să impună o altă, superioară, imagine a scrisului din Basarabia.
Maria Şleahtiţchi: Eterogenă ca valoare şi oarecum periferică, prin intensitatea vieţii culturale, literatura română din Basarabia de după 1989 este asemenea unei cărări ce se bifurcă. Personajele acestei lumi, deşi contemporane, trăiesc, de fapt, în timpuri diferite. Unele şi-au asumat destinul, riscurile şi avantajele-i inerente, trăindu-şi viaţa în interiorul culturii, ca agenţi ai ei. Altele au rămas într-un timp şi spaţiu consumat, nefiind în stare să-şi depăşească nostalgiile. Această stare de lucruri explică pînă la un punct cît de “liberă” şi “nouă” este literatura din Basarabia.
Totuşi, nu balastul marchează peisajul literelor basarabene actuale, ci acei scriitori care au scris ritmic, modificînd imaginea literaturii. În aceşti ani s-au produs scriitori ai diferitor generaţii, de la Aureliu Busuioc şi Vladimir Beşleagă la Tamara Cărăuş, Lucia Ţurcanu, Adrian Ciubotaru, Liliana Corobca. Nu sînt adeptă a ierarhiilor, dar găsesc necesar să invoc cîteva momente care au determinat modificarea literară şi literală a literaturii române de aici. În aceşti ani se mai practică formule lirice şi narative consacrate anterior. Este vorba de scriitorii care au semnat o serie de lucrări prin care au sporit cantitativ rafturile (Grigore Vieru, Aureliu Busuioc, Vladimir Beşleagă, Mihai Cimpoi). Deşi de ultimă oră, memorabile, unele de referinţă chiar, aceste lucrări nu depăşesc cadrul paradigmatic generaţionist. Gradul de noutate ţine în temei de natura fabulei şi soluţiile subiectului (romanul Spune-mi Gioni de Aureliu Busuioc), de abordarea speciilor mai puţin valorificate la noi (Jurnal. 1986-1988 de Vladimir Beşleagă), de metoda analitică (critica mitică în Esenţa fiinţei de Mihai Cimpoi), nu şi de scriitură ca atare. Şi generaţia “ochiului al treilea” a continuat să-şi scrie cărţile în aceeaşi manieră. Exponenţii ei au sporit, dar tot cantitativ, producţia literară. Dintre cei mai fecunzi am menţiona pe Ion Hadârcă şi Valeriu Matei, care au reuşit să publice într-un singur an cîte două-trei cărţi. Ar fi de consemnat şi unele schimbări calitative în interiorul generaţiei. Arcadie Suceveanu, spre exemplu, evoluează spectaculos, potrivindu-şi elocvent discursivitatea poetică cu formulele postmoderne ale liricii optzeciste. E de remarcat de asemenea că generaţia “ochiului al treilea” a continuat să-şi completeze rîndurile. Astfel, mult întîrziatul Gheorghe Calamanciuc intră abia în 2001 în peisajul liricii şaptezeciste cu poezie de factură neoromantică. Cel de-al doilea volum de versuri, Toamnele lui Adam (2004), include texte competitive cu cele mai bune poeme ale congenerilor săi Vasile Romanciuc, Iulian Filip, Ion Hadârcă, Nicolae Dabija. Sinonimă cu schimbarea, noutatea şi libertatea, generaţia optzecistă modifică substanţial componenta calitativă a literaturii din Basarabia. Schimbarea de paradigmă s-a produs pe diverse nivele ale vieţii literare din aceşti ani. În primul rînd, ar fi de observat impactul pe care l-au avut revistele noi, prin care s-au manifestat în echipă (pe cît este posibil acest lucru în cazul unor individualităţi) tinerii, pe atunci, scriitori. Aş menţiona, înainte de toate, revista Contrafort care a avut rol de “moderator” şi modelator al generaţiei. Atît în cazul în care unii scriitori nu au publicat pe parcursul a zece ani prea multe texte în această revistă, precum şi atunci cînd nu au publicat deloc, reacţiile manifeste sau interioare la mesajul revistei aveau efect formativ. Chiar negarea categorică a efortului acestei reviste însemna de multe ori recunoaşterea valorii ei. Astfel, Contrafort-ul îşi poate adjudeca pe drept rolul de director de opinie literară, estetică şi social-politică în contextul general al schimbării literaturii române de la noi. Alături de ea, mai mult în colaborare decît în polemică, impunîndu-şi profilul individual, au fost revistele Sud-Est (Sud-Est Cultural), Basarabia (coordonată de Nicolae Popa), Semn. Aceste publicaţii au promovat şi scriitorii valoroşi ai generaţiilor anterioare, acele personalităţi care şi-au manifestat afinităţile cu tînăra generaţie şi au susţinut participativ demersul ei. “Noua direcţie” (vorbind în termeni maiorescieni) s-a impus deci prin efortul comun şi complex al mai multor scriitori. Promovarea consecventă a ideologiei de integrare în interiorul culturii şi literaturi române a impus nume noi, mentalităţi noi, libere de tirania trecutului, dat fiind că multe din ele nici nu l-au prea avut. În al doilea rînd, este de apreciat modificarea esenţială a discursului critic, orientarea spre valorile estetice, impunerea a noilor concepte literare, a discursivităţii mult mai complexe (cu riscurile inerente ale practicării limbajului ermetic, cu tendinţe elitiste – exagerări depăşite în timp). Putem afirma cu certitudine că modul în care au funcţionat aceste reviste face dovada înscrierii lor în tradiţia românească, cînd revistele se îngrijeau de afirmarea unor critici profesionişti, prin activitatea cărora se promova o anumită politică estetică şi literară. Deşi noii critici, ajunşi la maturitate, au semnat puţine cărţi, opera lor fiind în proces de gestaţie şi scriere, este evident deja că nu se va putea vorbi despre literatura română din ultimii ani făcîndu-se abstracţie de textele critice semnate de Vitalie Ciobanu, Nicolae Leahu, Valentina Tăzlăuanu, Eugen Lungu, Emilian Galaicu-Păun (! nici aici, nici în continuare ordinea citării nu înseamnă ierarhizare valorică). Celelalte domenii – lirica, dramaturgia, proza – sînt sfere “aplicative” ale direcţiei noi. Din perspectiva panoramică asupra contribuţiei generaţiei optzeciste la schimbarea de paradigmă estetică a beletristicii nu pot lipsi numele de referinţă: Irina Nechit, Vasile Gârneţ, Leo Butnaru, Nicolae Leahu, Grigore Chiper, Margareta Curtescu, Emilian Galaicu-Păun, Constantin Cheianu, Nicolae Popa, Ghenadie Nicu, Mircea V. Ciobanu, Anatol Moraru, Val Butnaru, Nicolae Negru. Cei mai noi, formaţi în interiorul schimbării, fie în Ţară, fie în Basarabia, beneficiarii ei nemijlociţi, se afirmă transformînd însemnele sincronizării discursului literar în certitudine. Perfect integraţi, scriind în diverse părţi geografice ale spaţiului românesc, Tamara Cărăuş, Adrian Ciubotaru, Lucia Ţurcanu, Liliana Corobca, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan ar putea fi consideraţi descendenţi, expliciţi sau impliciţi, ai noii direcţii în cultura română de după 1989.
Em. Galaicu-Păun: În absolut, libertatea nu are grade de comparaţie; noutatea fie că este, fie că aduce a deja vu. În cazul literaturii române din Basarabia, se manifestă ca scriitori liberi o serie de autori, din toate generaţiile, aparţinînd tuturor -ismelor, ce-şi caută onest de scrisul lor şi nu o fac – cu voie de la stăpînire/de bună voie şi nesiliţi de nimeni – pe “băgătorii de seamă” ai breslei. Cîţiva dintre aceştia au reuşit să-şi impună formulele poetice pe plan naţional, şi cînd spun naţional este limpede că mă gîndesc la literele române contemporane. Noutatea cîtorva formule a fost răsplătită fie prin premiul USR/UNITER, fie prin includerea în cele cîteva antologii postdecembriste cu adevărat importante (Antologia poeziei româneşti culte de Florin Şindrilaru, O mie şi una de poezii româneşti de regretatul Laurenţiu Ulici, Poezia română actuală de Marin Mincu, Antologia poeziei române de la origini pînă azi de Dumitru Chioaru şi Ioan Radu Văcărescu, Cele mai frumoase poezii ale limbii române de Petru Romoşan), fie prin intrarea în topul celor zece, cele mai bune, cărţi de poezie ale ultimului deceniu etc., etc. Cum numele/titlurile de top sunt mai mult sau mai puţin cunoscute, nu văd rostul unor pomelnice. “Saltul mongol” (ca să citez inspirata sintagmă a lui Eugen Lungu) al literelor basarabene s-a întîmplat, ura!, dar abia de-acum înainte începe adevărata competiţie.
Călina Trifan: Literatura română din Basarabia de după 1989 este liberă în măsura în care se simt liberi cei care o fac. Prezentul, din păcate, nu a fost eliberat de trecut. Teoretic, eşti liber să scrii ce vrei, dar (practic) nu beneficiezi de întreaga libertate de exprimare. La nivel oficial, se aplică cunoscutul regim discriminatoriu, despărţind un scriitor de altul, o Uniune de altă uniune (de buzunar), finanţându-se din bani publici… maculatură ideologică. Se poate vorbi de un surogat de libertate. Televiziunea publică, postul naţional de radio sunt maşini de cretinizat în masă. Într-o ţară, occidentală, “libertatea e afacerea mass-mediei, a politicienilor”, pe când într-o ţară comunistă e cauza fiecărui cetăţean…
În ciuda acestui fapt, literatura “s-a schimbat la faţă”. Pentru că “revoluţiile care modifică universurile scrise” sunt altele. Trăim în alt sistem socio-cultural. Arta, în mare, s-a eliberat de valenţele ideologice, şi-a desolemnizat discursul. Cred că nu atât “personajul” e important, ci mai ales schimbarea la care a contribuit întreg desantul, înregistrând o nouă tinereţe a literaturii. Această perioadă e poate preludiul unei împliniri viitoare. Tinerii de mâine vor patina pe un teren mai bogat în posibilităţi.
Ion Hadârcă: (Telegrafic, pentru că fiece întrebare solicită răspunsuri de disertaţie!). E dificil de evaluat cât de “liberă” sau “nouă” a devenit, după 1989, literatura română din Basarabia. În primul rând, spre deosebire de România, unde 1989, adică “decembrismul” e un termen clar de referinţă, în Basarabia liberalizarea a început mai devreme (1987), dar a evoluat mai lent. Doi, “literatura română din Basarabia” deja e o sintagmă ce naşte alte semne de întrebare. Trei, în perioada (spaţiul) de referinţă da, literatura a devenit mai liberă şi mai predispusă înnoirii. În acelaşi context, unii autori (notorii!), formule (tradiţionaliste) au sucombat spectaculos şi iremediabil, frizând anonimatul.
La toate etapele s-au produs seisme. Fără pretenţii de ierarhizare, voi semnala unele “impuneri” înnoitoare: Eugeniu Coşeriu (şi tot ce ţine de spiritul academic al limbii şi culturii române în lume!); Mihai Cimpoi (cu “Istoria deschisă” şi eseul eminescian); Iurie Colesnic (cu magistrala-i investigaţie în cinci volume “Basarabia necunoscută”); Vladimir Beşleagă (”Jurnal”); Aureliu Busuioc (”Lătrând la lună” şi “Pactizând cu diavolul”); un “Semn” bun este noutatea literară a “şcolii de la Bălţi”; alte semne – atomizarea sau “fracturizarea” pe genuri, publicaţii, formule estetice distincte. Am în vedere publicaţiile Contrafort, Sud-Est, Semn, Viaţa Basarabiei, Art-hoc, Clipa siderală, dar şi periodicele Timpul, Jurnal de Chişinău, Ziarul de Gardă. În dramaturgie s-au impus Val. Butnaru şi Dumitru Crudu; în arta traducerii – poeţii Leo Butnaru (din Ayghi şi Hlebnikov) şi Em. Galaicu-Păun (v. “Tirania şi Tiranicidul” de Turchetti ş.a.); în critica literară – Nic. Leahu, Eugen Lungu, Gr. Chiper, Iulian Ciocan; în publicistică – Vitalie Ciobanu, Constantin Tănase, Petru Bogatu, Efim Josanu, nemaivorbind de consacraţii Serafim Saka, Aureliu Busuioc, Nicolae Dabija…
Margareta Curtescu: În ultimii 15 ani, “schimbarea la faţă” a literaturii române din Basarabia a rezultat din intervenţiile temerare ale autorilor, în special, ale celor tineri, care au încetăţenit noutatea prin scrisul lor atipic, şi din efortul unora dintre colegii lor mai vârstnici, receptivi şi ei la noile realităţi. Chiar dacă acest spirit de breşă nu a reuşit să ia în posesie întreg teritoriul literelor basarabene, fisura (benefică!) s-a produs: noul limbaj artistic, postmodern, cu toate tehnicile inerente lui, manifestate sporadic şi timid pînă la 1989, a devenit funcţional şi productiv. Cei care au propulsat noile formule de creaţie (numele lor sunt cunoscute) nu au făcut-o din simpla intenţie de a poza pentru un “portret de grup”, dar pentru că sensibilitatea lor artistică depăşise cu mult ramele celei vechi.
Neîndoios, fenomenul literar de la est de Prut nu se compară cu cel din perioada totalitară. Noua sa identitate se conturează imediat după perioada de ebuliţie a idealurilor naţionale, cînd politicul este substituit cu literarul, unicul principiu de constituire a unei literaturi moderne, cel de libertate fiind în sinea lucrurilor.
Ghenadie Nicu: Ca să fiu sincer, chestiunea mă derutează. Poate fi libertatea un criteriu valoric? Am sentimentul că repetăm faza aia vetustă şi urît mirositoare cu partinitatea: ca, vezi doamne, componentă estetică. Sigur că, abolindu-se totalitarismul, s-a dus pe apa sîmbetei şi cenzura, cel puţin în formele ei aşa-zicînd originare. Nu mai stă nimeni în ceafa scriitorului să-i supravegheze caligrafia şi punctuaţia ca repere ale maturităţii sale politice. În sensul acesta, literatura română din Basarabia este liberă, dacă nu cumva, de-a dreptul, slobodă… Depinde, acum, ce facem cu această mirobolantă condiţie. Şi ce putem face! Libertatea în cazul de faţă este, cred, măsura în care putem experimenta, capacitatea de a asimila o paradigmă, o formulă etc., fără teama că mîine fapta noastră abominabilă va fi discutată la birou şi înfierată cu îndreptăţită mînie proletară. Cît priveşte noutatea, aici se impun cîntare de mare precizie, dar mai ales cantaragii cu maţe omogene cromatic. Intrăm, vreau să spun, într-o zonă foarte susceptiblă, minată de orgolii, disputată de clanuri, de găşti, grupuri şi grupuscule şi trebuie să fii cu desăvîrşire lipsit de simţul umorului pentru a da liste, nume, adică un top supus în mod fatal remuneraţiei… pardon!, enumeraţiei şi ierarhizării. Canonul e posibil numai la Bucureşti şi doar sub semnătura autoritară a lui Manolescu. Aici, e calea cea mai scurtă de a fi lapidat, mai ales de cînd la turma dreptcredincioasă au prisosit bigoţii cu carnete de partid. Contrafort‑ul ne pune la grea încercare instinctul autoconservării…
Anatol Moraru: Un răspuns complet la chestionarul Contrafort-ului (de altfel, bine gîndit, cu întrebări incitante, unele provocatoare chiar, în sensul bun al cuvîntului, altele, puţin mai … retorice) ar necesita spaţii largi, tablouri sinoptice, panorame diacronice şi sincronice, incursiuni ample… cu alte cuvinte, ni se propune o veritabilă reţetă pentru o altă (dorită şi aşteptată) Istorie a literaturii române postbelice din Basarabia.
“Libertatea de creaţie ” nu a prea dat roade, cauza, invocată cu multă regularitate mai ales de scriitorii cu vîrstă respectabilă şi de cei aflaţi la frontiera acesteia, fiind “cenzura economică” care s-a dovedit a fi (surprinzător!?) mai drastică decît cea politică. În rest, în cazul multora “cenzorul interior” a dormit ca “voinicul din poveste”, astfel că nimic nu i-a stingherit să fabrice “producţie artistică” în cantităţi agricole, dar nu şi “literatură nouă” (Vezi, spre exemplu, evangheliile după Ianoş).
Unica “noutate” (ghilimelele nu subliniază sensul peiorativ, ci vechimea doctrinei ca fenomen global) rămîne a fi, deocamdată, postmodernismul basarabean.
Nicolae Rusu: “Liberă” şi “nouă” în raport cu ce sau cu cine? “Liberă” să publice în mii de exemplare că “ţara mea stă ca o curvă bătrână la marginea drumului…” sau “nouă” în destul de multe texte în care totul şi toate, de la clasici până la contemporani, se persiflează sau se denigrează? Evident că într-o ţară cu regim totalitar asemenea exemple sunt excluse şi absolut imposibile. Şi, în această privinţă, literatura română din Basarabia are absoluta libertate de exprimare, precum cea din Ţară, dacă nu şi mai mult, pentru că provincia deseori este tentată să exagereze, mai ales în domeniul culturii. Oricât de mult au insistat să se impună unii superficiali, dar ambiţioşi autori, cred că în această perioadă au apărut şi texte care vor rămâne în patrimoniul literaturii române.
Gheorghe Erizanu: Literatura română din Basarabia s-a eliberat după ‘89 de misiunea de salvator al limbii, misiune care a îndeplinit-o meritoriu din anii ‘50. (Nu sînt atît de categoric faţă de literatura din acea perioadă ca unii colegi). Mesianicii perioadei realismului socialist nu au produs nimic revelator după nouăzeci. Optzeciştii au reuşit să-şi consolideze poziţiile şi să fie cei mai aproape de ceea ce se numeşte literatură la sfîrşitul secolului XX. Cel mai spectaculos reprezentant fiind prin perseverenţa sa Em.Galaicu-Păun, cele mai reuşite proiecte: Contrafort şi Semn. Tinerii care au un credit mai mare şi indulgenţele oferite de timp se numesc: Dumitru Crudu cu “Falsul Dimitrie”, Iulian Fruntaşu cu “Beata în marsupiu”, Ştefan Baştovoi cu “Iepurii nu mor” şi unul din fraţii Vakulovski cu “Pizdeţ”. Dar toate aceste enumerări nu pot fi comparate cu impactul pe care l-au avut asupra cititorului în anii ‘60-’70 (momentul ‘68) “Povara bunătăţii” de Druţă, “Zbor frînt” de Beşleagă, “Povestea cu cocoşul roşu” de Vasilache, “Singur în faţa dragostei” de Busuioc, “Numele tău” de Vieru, “Sînt verb” de Damian, “Piatra de citire” de Codru, “Legea găzduirii” de Lupan, urmate de colecţia “Debut” din anii ‘70-’80.
Cât de utile (sau poate deranjante) în planul creaţiei sunt comentariile critice, cronicile literare, inclusiv cele din Contrafort, scrise la cărţile Dvs.? Credeţi că scriitorii noştri au deprins, şi-au dezvoltat o reacţie adecvată (calmă şi civilizată) faţă de opiniile criticilor literari, atunci când un comentariu nu tocmai entuziast nu este perceput drept o “desfiinţare” a autorului, o coborâre a lui pe scara axiologică şi, dimpotrivă, atunci când o cronică pozitivă nu fixează o dată pentru totdeauna o carte, un autor, pe cerul absolut al valorilor?
Serafim Saka: Până şi lipsa unui comentariu literar liber a ţinut total în loc literatura totalitarismului, nedându-i mişcare în nici o direcţie. Cu micile, cunoscutele excepţii, arhidedata critică literară moldovenească a promovat minciuna, vechiturile şi agramaţia, respingând, în felul acesta, modestele încercări de a ieşi din şablon şi a scrie altfel. Doar altfel, că despre altceva nu se putea vorbi atunci. Cei mai răsăriţi au scris o literatură aluzivă, învăluită în tot felul de pilde şi metafore care, în unele cazuri, ascundeau nişte sensuri, în altele mai nimic.
Contrafort-ul a mers mereu în ascensiune, ajungând azi o publicaţie extraordinar de necesară şi utilă Basarabiei. Dacă ar fi pe-a mea, eu aş face din Contrafort o publicaţie de masă, care să ajungă la elevi, profesori şi studenţi, singura speranţă cititoare în ţara asta a noastră, agramată. Este trist că nici după un deceniu şi jumătate de la eliberarea de sub jugul nelibertăţii, fenomenul Contrafort nu este văzut cu ochi buni de forul superior al scrisului, Uniunea Scriitorilor. Deşi nu sunt un scriitor care a trecut neobservat de angajata critică literară de aici, abia după ce scrisul meu a ajuns dincolo, am avut parte de un comentariu literar mai aproape de ceea ce eram/sunt. Dan Mănucă, Mircea Ciobanu, Constantin Cubleşan, Laurenţiu Ulici, Ioan Adam, dar şi alţii nu mi-au căutat cu orice preţ “nod în papură” şi atunci au găsit sensurile pe care le camufla scrisul meu. Ceea ce nu a dorit – cu mici excepţii – să facă critica de acasă.
Mircea V. Ciobanu: Critica literară contează pentru a promova o operă, ori, dacă doriţi, pentru a impune/ a respinge nişte nume, în consecinţă, pentru a stabili nişte ierarhii estetice necesare. Nu cred că autorul trebuie menajat, or, nu pentru el scrie criticul.
Nu ştiu dacă scriitorii s-au deprins cu acest fel de atitudine, dar trebuie să se obişnuiască. În acelaşi timp… oameni sîntem şi supărarea e firească. Nu am simţit (deocamdată?) acest fenomen pe spinarea mea. Rămîne să scrie cineva de rău despre mine – au suficiente motive – ca să ştiu ce înseamnă să te doară cu adevărat. Privesc, deocamdată, cu ironie la unele ghionturi stîngace, de regulă expuse oral, după cum privesc filosofic la elogiile pe care nu le merit.
Îi admir pe cei care ştiu să disocieze, distant, rece, necruţător, pentru a discerne valoarea. Dar ceea ce mă nedumereşte, este că unii critici, competenţi, admirabil de curajoşi şi necruţători, în alte cazuri promovează foarte uşor mediocritatea. Atunci nu‑i mai poţi “suspecta” de imparţialitate şi… competenţă.
Deocamdată, nu am motive să renunţ la textele în care am disociat opera colegilor, fie că am vorbit cu admiraţie, fie că am fost mai puţin delicat.
Grigore Chiper: Raportul dintre scriitor şi critic nu a fost niciodată simplu şi univoc. Pe de o parte, orgoliul scriitorului care nu apleacă urechea la ceea ce spune criticul, pe de altă parte, criticul care, în buna tradiţie românească, este preocupat de a dura o critică artistică a sa.
În artă, mai mult poate decât în alte sfere ale activităţii umane, se observă diferenţele, deseori enorme, între indivizi. Deseori rămâi surprins sau de-a dreptul stupefiat să afli, de exemplu, că doi artişti, foarte diferiţi între ei, au fost colegi de şcoală, facultate sau chiar au stat într-o bancă. În acelaşi context, citim comentarii înflăcărate la unele cărţi, dar contactul nostru, realizat ulterior, cu aceste cărţi este mai puţin entuziast. La fel opera noastră, în care am depus multă energie şi pasiune, îi poate lăsa reci pe alţii sau pe majoritatea. Mai mult, trăim într-un spaţiu extrem de restrâns şi capabil să relativizeze oricând lucrurile. Probabilitatea de a se scrie fals ori exagerat laudativ este la fel de mare ca şi excesul de negativism care apare în hiperspaţii. În statele mari există şanse de a se scrie mai obiectiv sau pe un ton neutru despre autorii aflaţi pe alte meridiane dacă nu şi acolo – mai ales în cazul poeziei – autorii nu sunt cumva izolaţi în propriile insule. Se întâmplă ca vreun critic mai îndrăzneţ să tulbure apele ca mai apoi să afli, dezamăgit, că în spatele scandalului se află cel mai ordinar resentiment sau interes. Deci, e foarte dificil de depistat un raport pur, neviciat, între autor şi critic. Ceea ce mă îngrijorează însă cu adevărat e altceva: împuţinarea autorilor tineri autentici şi cvasidispariţia criticilor. Nu apar nici reviste noi de beletristică. Literatura nu se poate ţine la infinit pe trei reviste şi jumătate. Nici ziarele de informaţie nu sunt foarte deschise culturii.
Cultura, în speţă literatura, se face de două tipuri de persoane: cele asigurate material din surse extraculturale (să zicem, modelul Maiorescu) şi cele devotate culturii până la fanatism în ciuda situaţiei lor financiare precare (să zicem, modelul Eminescu). Tocmai aceste două categorii lipsesc în societatea noastră “tranzitivă”. Prima categorie e puţin numeroasă şi preocupată deocamdată de afaceri, cea de a doua e o categorie accidentală care nu poate fi prognozată şi luată în vreun calcul.
Maria Şleahtiţchi: Cronicile la cărţile mele nu au fost nici utile, nici deranjante. Au fost. Le-am citit cu interes ca rezultante ale lecturii unor texte ce puteau tot atît de bine să nu fi fost citite niciodată, cu respect pentru acel cineva, altul decît mine, care a trecut cu privirea prin ele, avînd şi timpul, şi bunăvoinţa de a scrie. Marcată poate de recentele teorii ale lecturii, despre mulţimea de cititori pe care ni-i inculcă în conştient şi subconştient semioticianul italian U. Eco, nu cred că m-ar deranja vreo cronică. Mă tratez cu suficientă autoironie ca să pot trece calm prin diverse circumstanţe ale vieţii, chiar şi în cazul apariţiei unei cronici sau a unui articol mai “critic”. Aceasta este atitudinea de moment. Nu pot jura pentru restul vieţii, în care pe mine însămi nu mă cunosc. Cît priveşte comportamentul altora… E problema lor. Fiecare e liber să se poarte cum găseşte de cuviinţă. Şi cel care scrie, şi cel care dă replica de răspuns. Mă uimeşte atît iluzia unor cronicari care îşi imaginează că, de vreme ce afirmă el că poezia cutărui sau cutărui este “idioată”, ea chiar este idioată… (de regulă, vulnerabil devine cronicarul care afirmă acest lucru, fără a pune în uz bunul simţ critic, fireşte), cît şi faptul că scriitorii care au suficientă “vechime” în meseria scrisului se entuziasmează pueril la apariţia unor cronici prea laudative şi se irită, dilatat, la apariţia unora realiste, altora injurioase şi altora nihiliste… Istoria literară oferă suficiente “reţete” pentru asemenea cazuri. Şi apoi cine poate “reglementa” reacţiile faţă de opiniile criticilor… “Lumea asta îi cum este… şi ca dînsa sîntem noi.” În ce mă priveşte, sînt adeptul polemicilor de idei, erudite, dacă se poate, argumentate, dacă este de unde, din care ar fi eliminate etichetările grobiene, certurile de mahala, conotaţia gesticulaţiei indecente…
Constantin Cheianu: O cronică scrisă de un critic talentat, care îţi poate spune uneori despre cartea ta mai multe decât ştii tu despre ea, chiar dacă e una critică, este într-adevăr utilă. Deranjantă mi se pare lauda unui critic mediocru!
Nu am prea avut parte de reacţii critice la puţinul cât am scris, bucurându-mă, în general, de ceea ce se cheamă “cronici pozitive”. Sau “optimiste”, cum s-a exprimat odată colegul Vasile Gârneţ despre o recenzie la cartea “Totul despre mine!” găzduită de Observator cultural.
Cât despre reacţia altora la critică, mi se pare că noi criticăm prea puţin în raport cu cât merită să fie nu doar criticat, ci demontat, desfiinţat. Patetic vorbind, mi se pare că împovărăm prea mult Măria sa Timpul cu lucruri care ţin de competenţa muritorilor.
Cred că reacţionează necivilizat la critică scriitorii proşti ori cei care (de la Freud citire) nu au fost dezmierdaţi suficient în copilărie.
Vladimir Beşleagă: Şi cu cronicile literare povestea e tot aceea: se scriu şi se publică de cele mai multe ori în bază de relaţii de amiciţie şi sunt fie strict elogioase sau totalmente distructive. Cronici analitice, serioase, care să reiasă, în primul rând, din ceea ce şi-a propus şi a realizat autorul, iar nu din schema ce-o are în capul lui cronicarul şi din preferinţele şi gusturile lui, sunt foarte rare. La Contrafort cronicarul cel mai constant, mai echilibrat şi mai echidistant este de ani de zile Grigore Chiper, pe care îl apreciez aparte. Mai apar şi alţi analişti ai procesului nostru literar, de exemplu, Iulian Ciocan, care îmbină aproape fericit curajul opiniei cu cel al aprecierii obiective, din care nu lipseşte, uneori, impulsivitatea, ceea ce nu-i strică prea mult… Iar scriitorii noştri, de, ca scriitorii, sunt nişte copii, de unde să-şi deie ei seama că, mă rog, cronicarii le vor (uneori) binele. Eu, bunăoară, cunosc valoarea a ceea ce scriu mai bine decât orice cronicar, astfel că o cronică vine doar să mă amuze, ceea ce se întâmplă foarte, dar foarte rar…
Călina Trifan: E greu să recunoşti că literatura e altceva decât ceea ce faci tu, de aceea prima reacţie este de respingere. Dar nici o cronică pozitivă nu salvează o carte proastă şi invers. Literatura are o fizionomie în schimbare necontenită – asta trebuie să înţeleagă scriitorii.
În planul creaţiei un ochi scrutător şi onest îţi poate doar ajuta. Din păcate, există multă intoleranţă şi infatuare. Succesul (care durează, de regulă, cinci minute) şi puterea, ştiut lucru, dăunează.
Em. Galaicu-Păun: Cu două excepţii minore, am avut parte de comentarii critice (mai mult decît) favorabile, unele adevărate studii… monografice (suficient să pun cap la cap cele patru cronici ale lui Al. Cistelecan la cărţile mele de poezie, de la Levitaţii deasupra hăului la Gestuar). Dar şi de tăcerea ostentativă a unor publicaţii de la noi, în contratimp cu dezbaterile “în lanţ” din Ţară (dintre revistele literare din Republica Moldova, doar Semn a publicat o cronică la Yin Time şi alta, reluată din Timpul, la Gestuar). Nu-i mai puţin adevărat că, din numărul important de recenzenţi (între paranteze fie spus, la alcătuirea “Referinţelor istorico-literare” la volumul Yin Time (neantologie), a trebuit să “sacrific” nişte voci ţinînd isonul, mea culpa), cei care mi-au spus ceva ce nu ştiam nici eu despre poezia mea s-ar număra pe degetele unei singure mîini. Din acest punct de vedere, utilitatea unor cronici este direct proporţională cu gradul de adecvare a “răsfrîngerii” critice: în absolut, recenzia constituie o reflectare din exterior a universului (y)intim al poetului.
Pe de altă parte, din experienţa mea de cronicar de la Vatra (din care avea să rezulte volumul Poezia de după poezie, Ed. Cartier, 1999), am învăţat pe propria piele – vorba vine – că, oricît de bine ai mînui instrumentul critic, nu există operaţie (nici măcar estetică; nu mai vorbesc de extirparea unor malformaţii) fără durere, iar cicatricele nu se absorb ani în şir, uneori niciodată. Exact ca-n viaţă, unde funcţionează – în cele mai fericite cazuri – sintagma: “De iertat te iert, dar de uitat nu‑ţi voi uita-o nici pe patul de moarte!”
Margareta Curtescu: Comentariile critice, cronicile literare (cele nepărtinitoare, desigur!) sunt o reacţie imediată la valoarea sau nonvaloarea unui volum, îi semnalează virtuţile sau defectele şi, într-un anumit mod, impun o opinie, care, de multe ori, este confirmată de timp. Mă detaşez parţial de ceea ce public şi poate de aceea am reacţionat cu mult calm şi la cronicile din Sud-Est, Timpul, Contrafort, dar şi la referinţele critice negative la cartea mea Simple bluesuri, publicate în revista Vatra, concepîndu-le ca pe o răfuială de prost gust cu autoarea şi, inclusiv, cu altcineva (v. contextul). Fiind născută sub semnul pământului şi, în virtutea activităţii mele profesionale, sunt obiectivă, în primul rînd, cu mine însămi.
Ghenadie Nicu: Nu ştiu alţii cum sînt… Am răspuns unei întrebări similare şi în ancheta recentă a Semn-ului. Nu văd, repet, de ce ar fi deranjante reacţiile criticii, cînd nu drapează un resentiment şi nu reprezintă un mijloc, laş, de reglare a unor conturi extranee literaturii. În definitiv, critica este managementul nostru cel mai bun şi impunerea unei valori (spun banalităţi, hйlas!) este operă de receptare. Imaginînd procesul literar ca o branişte (dacă mai e nevoie!), învinge cine are criticii cei mai buni. Una dintre cauzele care au determinat generaţia Dabija-Lari să dea chix (iată cum derog de la propria-mi pravilă!) este tocmai absenţa unui pluton de critici în interiorul ei. Dacă se poate vorbi de o mirifică inconştienţă la noi, iată prilejul cel mai potrivit. Că unii reacţionează grobian, cu priviri înverzite şi spume la gură, nu ei trebuie inculpaţi, ci şcoala sovietică la care cu entuziasm s-au format. E o fatalitate de sistem la mijloc: cei şapte ani de acasă au fost înlocuiţi, şi cu succes, după cum se vede, cu alţi şaptezeci de soţalism multilateral dezvoltat. Asta te marchează nu doar mental, ci şi fiziologic, aşa că nu un puseu moral se cade să vedem în astfel de manifestări, ci un instinct incontrolabil, de felul incontinenţei…
Iulian Ciocan: Înainte de a fi utile sau deranjante, comentariile critice şi cronicile literare trebuie să denote profesionism. Un critic mediocru, cum este bunăoară T. Palladi, poate deranja doar nişte scriitori mediocri. Este firesc ca deseori reacţiile scriitorilor să nu fie “calme şi civilizate” de vreme ce scriitorul e o fiinţă fragilă şi ambiţioasă deopotrivă. Contează mai mult dacă supărarea este sau nu justificată. Am scris o singură propoziţie despre cărţile lui Ghenadie Postolache, Dumitru-Dan Maxim şi Augustin Nacu şi de atunci incisivii prozatori nu mă mai salută. Am scris un eseu despre Serafim Saka, arătând atuurile şi lacunele prozei sale, încercând deci să fiu obiectiv, atât cât se poate. În consecinţă, Serafim Saka s-a supărat, ba chiar mi-a reproşat că nu i-am citit textele. Presupun că rămâneam prieteni, dacă-l lăudam ca Dan Mănucă.
Critica basarabeană este grav bolnavă, e la cheremul amatorismului. Nu mă refer doar la puzderia de pseudocritici care n-au citit nici măcar Teoria literaturii a lui Wellek şi Warren. Citeşti Istoria lui Mihai Cimpoi şi nu înţelegi care e deosebirea dintre Andrei Strâmbeanu, Zinaida Cenuşă şi Steliana Grama, pe de o parte, şi Aureliu Busuioc, Vladimir Beşleagă şi Vlad Ioviţă, pe de altă parte. Citeşti “critica” postmodernistului Em. Galaicu-Păun şi ai impresia că lecturezi un poem ermetic. Or, dincolo de stilul “rafinat” şi “experimentele” lingvistice ale lui Galaicu-Păun nu se întrezăreşte deseori esenţialul. Autorul e preocupat mai mult de frumuseţea propriului discurs decât de analiza textelor şi a contextului literar. Mă întreb chiar dacă Galaicu-Păun poate fi numit critic. El este mai degrabă un “curtezan” aprins care “cochetează” cu critica. Mă tem însă că nu o va putea “seduce”. Şi mă mai întreb dacă “liderul” postmodernismului basarabean se va supăra pe mine? Prefer criticii de meserie, “sobri”, care dau întâietate textelor despre care scriu. Aceştia, din păcate, sunt puţini. Eugen Lungu, Adrian Ciubotaru … Mai este cineva?
Ion Hadârcă: Cronici literare la cărţile mele nu au fost prea multe, nici în Contrafort, nici în altă parte, iar atâtea câte au fost le consider, în temei, utile, prin simpla întâmplare că au fost. În general, chiar şi pe cele deranjante le consider utile, dacă pornesc de la premise imparţiale şi nu de la fantomele răzbunătoare, gregare. În ce mă priveşte, am trecut senin peste împunsăturile laşe, iscate din motive extraliterare, cât despre reacţia (in)adecvată faţă de opiniile criticilor literari, cred că e o temă veche şi neproductivă (mai ales că reacţia este