Iniţiativa băieţilor de la Chişinău de a cere încetăţenirea mea în Basarabia lor le-a aparţinut, eu nu am mişcat deloc, nu am nici un merit, nici un păcat. Petiţia se află în stadiul de… propunere.
La guvernământ? Care guvernământ, fiindcă ţigănìa de la Bucureşti i-a tulburat, i-a contaminat i-a bruiat, i-a cvasianihilat şi pe cei de la Chişinău, deci încă nu sunt siguri că vor fi la putere luna viitoare. Dar să fiu de astă dată “pozitiv”:
Admitem că petiţia va fi aprobată şi că voi primi cetăţenia moldovenească, o locuinţă, o “bursă de studii”, promisiunea de editare a cărţilor mele. Ce fac eu în cazul acela – după mulţumirile protocolare? Ei, ce fac? Merg la Chişinău? Doar declarasem, nu o singură dată că nu călătoresc în ţări comuniste. Dar nu
călătoresc, ci mă stabilesc… Dar unde pun piciorul întru stabilizare? Pe pământul şi al meu, unde am neamuri şi morminte?
Dar mai este al meu pământul? Pământul meu, Basarabia, a fost ocupat de evreii care îmi interzic cuvântul, au cerut ştergerea” mea din cartea-de-imobil, ca să folosesec o expresie ţigănească şi, dacă ar putea (să nu zic vorbă mare!), m-ar cel
puţin pune pe un tren pentru Karaganda, în cazul în care, mărinimoşi, cum îi ştim de veacuri, nu m-ar împuşca pe loc şi “m-ar da cu var viu”, în groapa comună – cum făcuseră în iulie 1941, când se pregăteau să o şteragă din Basarabia şi Bucovina de Nord, devastate, incendiate, dinamitate…;
Apoi pământul meu, Basarabia (şi Bucovina de Nord) au fost repopulate (sic) cu ucraineni, ruşi, evrei – cate sute de mii de repopulatori? – în locul oamenilor pământului, moldoveni şi bucovineni, împuşcaţi pe loc, ori trimişi în fundul Asiei, să se
stingă pe-acolo (câte sute de mii?);
Apoi pământul meu, Basarabia – cu precădere Chişinăul – a fost repopulat cu “veterani ai Armatei Roşii”, citeşte: NKVD-işti şi KGB-işti, cu activişti de partid de rang înalt ajunşi la pensie, dublu recompensaţi pentru crimele săvârşite împotriva oamenilor nevinovaţi de pe tot întinsul URSS-ului: prin pensii “speciale”,
prin clima dulce a Moldovei, faţă de cea mohorîtă de pe unde crescuseră, “activaseră”. Câte sute de mii de “pensionari” manifestă, cu urlete sovietice, cu răcnete bolşevice, cu ură profundă faţă de indigenii moldoveni, “exprimîndu-se” în limba ocupantului, fiindcă în marea lor iubire faţă de aproape refuzaseră să
înveţe şi să rostească măcar “Bună ziua”, în româneşte? Câţi erau cei care participaseră la agresarea lui Chirtoacă, a lui Filat?
Să admitem (din toată inima) că Basarabia devine democrată, ocupanţii ruşi se cară în pizda mamelor lor de pe pământul nostru… Unde merg eu şi, mai ales ca ce, ca cine?
Formula încetăţenirii de către “Republica Moldova” va căpăta în ochii oamenilor de la noi, din Basarabia valoare de recompensă – dar pentru care fapte de arme? Eu n-am făcut nimic pentru această formaţie statală artificială, ciuntită de ruşi, strivită
de ruşi, terorizată şi azi de ruşi; ci, eventual pentru Basarabia, ţinut românesc, acţiune vizînd trecutul, nu prezentul apropiat.
Şi ce anume am făcut-pentru, în trecut, fie şi el: apropiat? Am scris o carte, trei, cinci “despre pătimirile” ei? Dar nu am fost nici primul, nici singurul, atâţia alţii au plătit cu viaţa spunerile, scrìsurile lor. Ba chiar cu (doar) gândurile.
ïmi imaginez – cu nesfârşită jenă – eventuala sosire a mea la Chişinău. Ce zic, ce le spun oamenilor:
«Bună ziua, fraţilor, am venit şi eu…?»
La ce am venit – şi eu? De ce am venit? Am venit în ospeţie?
La praznic? La Hora-Unirii, sărbătorind “secarea Prutului”, ca pe timpul lui Alecsandri, Milcovul, “dintr-o sorbire”?
Dar “praznicul” la care mă voi prezenta şi eu va fi interpretat, pe drept, ca o împărţeală: mi s-a dat (mie) cetăţenie, mi s-a dat (mie) locuinţă, mi se dau (mie) şi bani de buzunar…
Pentru care ispravă?
Va fi drept ca numai eu să primesc atâtea “recompense”?
Dacă aş avea bani mulţi-mulţi-mulţi, să merg în Basarabia pe barba mea, cum se zice, plătindu-mi drumul şi hotelul şi mâncarea; dacă aş da, eu, burse pentru copii şi pentru adolescenţi şi pentru tineri studenţi, dacă aş finanţa eu ridicarea unui spital
sau a unui cămin pentru femeile-în-deznădejde (s-a înţeles despre ce fel de deznădejde vorbesc şi despre care femei vorbesc: despre mamele, surorile, fiicele, nepoatele, strănepoatele noastre) – atunci poate că m-aş simţi bine; m-aş simţi, vorba lui Snegur, când m-a poftit el acasă: “în ospeţie-la-neamurile-mele”.
Altfel… Altfel ce?
Cum nu am banii aceia, în cazul în care guvernanţii de la Chişinău au auzit de mine şi vor să mă cinstească, voi primi:
– cetăţenia Moldovei;
– (re)editarea unor cărţi “cu subiect basarabean”: Din Calidor, Arta reFugii, Basarabia, Altina, Săptămâna Roşie, Scrìsuri, 3 volume, chiar dacă între timp acestea din urmă vor fi apărut la Curtea Veche, Bucureşti, precum şi Jurnalele (până
acum: 17), toate acestea, în variante economice, vor fi vândute cu preţuri simbolice sau, mai bine: dăruite elevilor, studenţilor, bibliotecilor şcolare, comunale, orăşeneşti. Comanditarul (guvernul) să încheie cu o editură locală o înţelegere de tipărire a cărţilor, la preţul de cost.
De locuinţă nu este nevoie. Tot nu voi ajunge acolo atâta timp cât dăinuie comunismul, sovietismul, rusismul, evreismul de cea mai primitivă extracţie, iar eu nu mai am timp să aştept.
Nici de vreun loc de veci: voi fi incinerat aici, la Paris.
Acest răspuns a fost extras din Jurnalul scriitorului, publicat la adresa PaulGoma.free.fr
Autointerviu cu Paul Goma mai vechi (din 2005).