Ea veşnic aştepta scrisori la post-restant. Era frumoasă atunci cînd mergea spre oficiul poştal, avea un soi de nerăbdare ce-i zăngănea încheieturile, devenea înduioşător de stîngace în paşii ei care pretindeau a fi indiferenţi. Şi tot îndrepta faldurile rochiei gri care trădau exaltarea coapselor, dezgolindu-le. Ochii ei cîntau. Ce frumoasă poate fi femeia în braţele speranţei.- Crezi că sunt naivă?
- Cred că eşti puternică. Trebuie să fii foarte puternică ca să-ţi permiţi fericirea de a fi atît de naivă zilnic...
Acum îmi dau seama că atunci cînd eram împreună vorbeam despre mine mai tot timpul. În special, o căutam inconştient cînd mă sfîrteca deprimarea, şi aveam nevoie de o tăcere însufleţită să dea dreptate chinului meu, să mă privească trist. Era o transfuzie de stare de spirit.
- Îmi place rochia..
- Pentru că e gri?
- Da..
- Filtrez culorile.
- Ce?
Nu-mi era dor niciodată de ea. Aveam casa plină de ea. Miros de cafea. Cearşafuri adormite în colţuri de pat. Pijamaua în care luam cina. Scrisori pe care nu le-am trimis niciodată. Poze parfumate. Vesela murdară. Şi muzica blues.
- Ţi-i dor de mine?, întreba ea rîzînd prin telefon cînd dispărea pentru săptămîni.
- Nu. Dar vino acasă. Ţi-am cumpărat o rochie nouă.
va urma...
