De două zile fac reportaje din Dealul Patriarhiei din Bucureşti. Sute de mii de români vin să se închine, aici, la moaştele a 6 sfinţi. Numai că nici vorbă de credinţă, pioşenie, iubire faţă de aproapele tău. Chiar aş spune că este pe dos: oamenii au o ură profundă faţă de aproapele lor, mai ales dacă acesta ajunge la cele sfinte mai repede.
Când vine vorbe de sarmale ura nu este suficientă, se trece la îmbrânceli, urlete. “Ne este foame, maică”, îmi spunea o bătrânică ce stătea stoinică în rândul sufocant. Ruşinos, neomenesc, animalic, de-a dreptul Africa, dar nu o ţară din Uniunea Europoeană. Mare este grădina ta Doamne, şi ţii acolo mulţi enoriaşi care ar avea nevoie de mai multă minte decât sarmale…
Să nu credeţi că doar bătrânii sunt cu pitici pe creieri. Nu. Sunt mulţi tineri care nu fac diferenţa dintre club şi biserică. Îl întreb pe unul: “Ce faci?”. Răspunsul este şocant: “Ce dracu’ să fac? Ia, la moaşte!”, iar asta ne spune un om care în câteva ore se va ruga în faţa unor lucruri pe care le consideră atinse de har divin.
O psihoză de masă, pelerinajul acesta către moaşte. Omul şi în faţa lui Doamne, Doamne este om - plin de păcate, intrigi, răutate şi bârfe. Am ataşat şi reportajul pe care l-am făcut în preajma Patriarhiei, unde aveţi de toate, din plin. Groaznic!
De altfel, de fiecare dată când intru într-o biserică, îmi aduc aminte că în copilărie aş fi vrut să-mi leg viaţa de slujirea lui Dumnezeu. Aveam, aşa o dorinţă, poate mă fac preot, poate altceva… Iar gândurile mele se conturau deja: eram palamari, adică un fel de băiat de altar in biserica din sat. Aduceam tămâie, băteam clopotele, citeam din cărţi scrise în slavonă. Era bine, era frumos, sublim şi cel mai important - profund liniştitor. Doar că farmecul dispărea când în biserică intrau enoriaşii. Îşi aduceau cu ei bârfele satului, conflictele dintre familii, vrajba dintre duşmani. Fără să-mi dau seama, răul m-a cuprins şi pe mine. O minte de copil nu ştie să facă diferenţe. Cuprins de dezgust am luat o decizie grea: într-o zi am ieşit din biserică şi nu am mai revenit decât ocazional… La 14 ani decisesem ca relaţia mea cu Cel de Sus să nu mai fie mijlocită de oameni. Este greu să-l mai auzi pe Dumnezeu în hărmălaia creată de “credincioşii” care se luptă pentru sarmale şi pentru un loc mai în faţă.