Ea nu avea prietene. Purta doar rochii gri, şi uneori verzi. Şi avea ochii de blues. Domnişoarele o ocoleau intenţionat, ea nu avea superficialitatea necesară pentru a întreţine conversaţii volatile care le-ar fi mulţumit, nu pentru că nu ştia nimic despre orgasme, machiaj sau tehnici de mreajă, pur si simplu..ea tăcea. Nu rîdea. Niciodată. În mod normal.
Fetele spuneau că uneori...foarte uneori ea rîde isteric, psihopatic. Dar de obicei, fetele bîrfesc, iar ea de obicei, era tăcută şi plictisitoare. Tăcerea plictiseşte?
Şi totuşi nu puteai să nu o observi, era atît de nedefinită la prima vedere...şi la a doua, şi la a zecea. De departe era întotdeuna la fel..veşnic îngîndurată, ochii de blues. Rochia gri.
Începuse să-mi placă să o observ. Să o descopăr, de la distanţă...nu voiam să o includ în raza mea de social. Mi-era frică să mă complic cu ea. Dar plictisul ei era atît de vîscos şi trăda o înţelepciune. Da! Era înţeleaptă, într-adevăr. Dar de o înţelepciune cu botniţă - o înţelepciune canină, dură, de viaţă, incompatibilă cu dragostea, incompatibilă cu tinereţea...
Chipul ei era mat, dar ochii adînc înfundaţi în găvane emanau o privire blîndă..de felinar. Mîinile lungi, neproporţionale. Părul întotdeauna fixat sobru sus, excludea orice flirt. Nu avea nasturi deloc, pe haine. Oamenii cu nasturi îmi par complicaţi, dar cel puţin ai de unde îi " descheia". Ea însă era ferecată în integritatea ei.
Am cunoscut-o.
va urma...
