Van Gogh s-a născut la 30 martie 1853, în familia unui preot protestant, şi a fost numit Vincent în cinstea bunicului său – preot şi el. Vincent înseamnă „Învingător”.
Vincent van Gogh a fost diagnosticat cu tulburarea afectivă bipolară, remarcându-se o predominare a episoadelor depresive, păgubitoare pentru viaţa omului care a fost van Gogh, episoadele maniacale fiind foarte productiv redirecţionate în scopuri social-estetice utile şi de valoare inestimabilă în plan artistic („sublimare”, în limbajul psihanalitic a lui Freud).
În cazul pacienţilor cu BPD (borderline personality disorders) automutilarea este frecventă (între 40-80%) şi are un caracter repetitiv (mai mult de 40% dintre pacienţi s-au automutilat mai mult de 50 de ori). Mai este denumită şi ”focal-suicide”, o formă atenuată de sinucidere care dă persoanei respective sentimentul că trăieşte, că este în viaţă. Cea mai obişnuită formă de automutilare este prin tăiere; automutilarea prin arsură, lovire, ş.a., este mai puţin frecventă. Se pare că în timpul actului de automutilare pragul durerii este foarte scăzut sau inactivat. Actul de automutilare a lui Van Gogh – prin care şi-a tăiat lobul urechii stîngi – ne vorbeşte despre manifestarea la pictor a unui episod psihotic, într-o perioadă de turbulenţă dintre manie şi depresie. Există o multitudine de versiuni privind automutilarea lui Van Gogh, cea mai fondată însă rămâne a fi automutilarea ca şi consecinţă a tulburării bipolare.
În cartea recent publicată “Urechea lui van Gogh: Paul Gauguin şi pactul tăcerii” de către doi critici de artă germani, Hans Kaufmann şi Rita Wildegans, se susţine teoria conform căreia urechea lui Van Gogh ar fi fost tăiata cu o spadă de către prietenul său, pictorul impresionist Paul Gauguin. Incidentul s-ar fi petrecut în timpul unui conflict între cei doi, în Arles, în ”Casa Galbena”, unde Gauguin locuia de aproape 2 luni şi pe care intenţiona să o părăsească. Ei mai susţin că Van Gogh n-ar fi fost bolnav psihic, dar că ar fi suferit de o anumită formă de epilepsie, iar atacurile s-ar fi intensificat după incidentul soldat cu tăierea urechii. El ar fi fost îndrăgostit de Gauguin (homosexualitate latentă), iar ruptura dintre cei doi l-ar fi determinat, 2 ani mai tîrziu, să se sinucidă. Teoria oficială, susţinută de către cercetătorii de la Muzeul Van Gogh, este că, pe 28 decembrie 1888, în urma unei dispute cu Gauguin într-o cafenea, Van Gogh l-ar fi ameninţat cu cuţitul şi că, din greşeală, şi-ar fi retezat lobul urechii. Alţii susţin ca Van Gogh, pradă depresiei si disperării, şi-ar fi tăiat singur lobul urechii cu un brici de bărbierit pentru a scăpa de ţiuiturile din urechi (tinnitus) de care suferea de mai mult timp. În ziarul local din Arles, din 30 decembrie 1888, se menţiona ca un pictor olandez, cam nebun, şi-ar fi oferit urechea tăiata unei prostituate, Rachel, căreia i-ar fi spus să o păstreze cu grijă…după care, a doua zi, poliţia l-ar fi găsit acasă, în stare critică şi l-ar fi internat în spital.
Tulburarea maniaco-depresivă, ca şi alte boli psihice, nu este generată de o cauză unică. Astfel, tulburarea ar fi determinată de:
• Factori biologici:
 Ereditate → ceea ce se moşteneşte nu este boala în sine, ci predispoziţia către ea. În familiile cu istoric în această tulburare s-a constat o creativitate şi o înclinaţie artistică, ce par a fi corelate cu această predispoziţie. Putem presupune astfel că şi Vincent Van Gogh, fiul unui preot protestant, îşi trage oarecum potenţialul artistic dintr-o „moştenire de familie”, la fel cum şi predispoziţia spre tulburarea maniaco-depresivă poate avea antecedente eredo-colaterale în familia de înaltă ţinută a pictorului (generaţie de preoţi protestanţi).
 Substanţe semnal (neuromediatori) → se ştie că pictorul consuma adesea absint, până la intoxicaţie, băutură de peste 70 de grade, cu efecte excitante la nivelul creierului, fapt ce presupune un grad sporit al prezenţei serotoninei, valabilă în cazul episodului maniacal. Or, putem presupune că absintul era utilizat, în mod iraţional, de pictor drept remediu împotriva depresiei. Absintul produce dependenţă, favorizînd intoxicaţia cronică şi chiar letală (cazul altor pictori celebri, Utrillio şi Modigliani).
 Substanţele hormonale → mecanismele de apărare ale organismului se activează în situaţiile de stres, creierul mobilizându-se în secreţia de substanţe cu rol de combustibil – hormoni negativi (cortizol). În cazul lui Van Gogh, aceasta poate fi o explicaţie, având în vedere modul stresant de viaţă dus de artist: respingere din partea semenilor, cauzată de caracterul exploziv, incapacitatea de a stabili relaţii de durată, izolare, instabilitate ocupaţională la un moment dat al vieţii, când toţi păreau să-l gonească, respingerea din partea figurilor feminine apărute în viaţa pictorului (puţine de altfel), regim supraîncărcat de muncă, exces de zel şi ambiţie nebună de a reuşi, de a uimi, alimentaţie precară, sau lipsă, consum de substanţe, fumat, cafea, neînţelegerile cu familia, dorul de frate, desele certuri cu colegul său de locuinţă, P. Gauguin, etc., etc.
 Ritmul de somn → se ştie că pictorul îşi sacrifica orele de somn în favoarea muncii asidue, uneori prea zeloase. Am putea presupune, bunăoară, că ritmul nocturn de lucru este un factor declanşator al tulburării bipolare, sau că prin ritmul nocturn de activitate se manifesta episodul maniacal trăit în mod productiv de către Van Gogh, care anume în această perioadă a zilei crea cu cea mai mare ardoare.
• Factori de mediu:
 Mediu ambiant critic: episodul cu retragerea din şcoală; pubertatea şi adolescenţa în pensionate; munca necalificată slab remunerată, dezamăgirile în dragoste şi marginalizarea din cauza meseriei de pictor, etc.
 Perceperea negativă de sine: respingerile brutale în dragoste, despărţirea de fratele mai mic – sursă de fortificări pozitive şi narcisice, moartea tatălui – şi el figură proeminentă în imaginea de sine a pictorului, respins până atunci de toţi, din cauza temperamentului său vulcanic;
 Starea de neajutorare învăţată: succesele mediocre din timpul activităţii de pictor, singurătatea cronică şi sentimentele adânci de singurătate, izolare, sentimentul de a nu fi înţeles de către ceilalţi (experienţa nefastă cu pictorul, Paul Gauguin);
 „Pierderea” timpurie a părinţilor sau a oricăror figuri familiale: despărţirea de fratele mai mic – figură de ataşament profund pentru Vincent.

În spital, pictează naturi statice, autoportrete, peisaje. Din acest moment pictorul va mai crea nu o singură capodoperă, dar ele vor fi executate în intervale dintre beznă şi lumină, depresie şi manie. Vincent van Gogh suferă, încearcă o tristeţe grea, nemotivată, iar uneori „un sentiment de gol şi de oboseală a raţiunii”. Pictorul „pribeagul sideral” îşi găseşte refugiu la azilul din St. Remy. Aici se poate remarca o perioadă de remisie, cu sporadice episoade hipomaniacale. Vincent pictează o mare parte din lucrările sale anume în această perioadă: stânjenei, peisaje cu arbori argintii de măslini, chiparoşi verzi-întunecaţi, aproape negri, nouri planând… Pânzele sale sunt pline de dinamism. Liniile, siluetele parcă-s puse într-o mişcare unduioasă, ritmică de o forţă tainică. Suferă de insomnie. Continuă să picteze, ştie că e sănătos atâta timp cât ţine în mâini paleta şi penelul („sublimare”). În ajunul morţii sale, Van Gogh primeşte o mică parte de recunoaştere: un articol de ziar în care este elogiat şi vânzarea unicului tablou în timpul vieţii – „Viile roşii”. Nu se poate bucura însă pe deplin.
La azilul din Auvers, medicul îl încurajează să se detaşeze şi să facă ceea ce îi face cea mai mare plăcere – să picteze. Van Gogh e fericit, în sfârşit a fost înţeles. 70 de pânze a pictat Vincent în cele 9 săptâmîni de aflare la Auvers. La 25 iunie îşi va picta ultima pânză – „Ciori de-asupra unui lan de grâu”. La 27 iunie, rătăceşte pe câmpuri… comite suicidul, împuşcându-se cu un revolver, dar dă greş. La 29 iunie, 1890, se stinge din viaţă în braţele fratelui său, cu ultimele cuvinte: „Tristeţea nu va dispărea niciodată…”, ceea ce ne face să credem că suicidul s-a produs în episodul depresiv al tulburării bipolare.

Suicidul comis de Van Gogh a marcat sfârşitul unei îndelungate lupte cu suferinţa psihică şi depresia care au afectat fiecare aspect al vieţii sale personale şi sociale. Impredictibilitatea sa şi stările sale emoţionale violente l-au condus către singurătate şi izolare, privându-l pe pictor de dobândirea recunoaşterii şi succesului în timpul vieţii.
O mare parte din durerea lui Van Gogh este reflectată în picturile sale, în mod special, în autoportrete. De fapt, fluctuaţiile în starea psihică şi dispoziţia lui Van Gogh au influenţat în mod direct alegerea făcută de el în spectrul de culori şi expresia facială a autoportretelor. Prin intermediul autoportretelor, Van Gogh îşi exprimă durerea şi regretele, creând monumente eterne ale tristeţii sale cronice, dar şi ale fenomenalului său talent.
Chiar de la începutul carierei sale, Van Gogh şi-a propus un scop bine determinat privind impactul emoţional al lucrărilor sale: „Vreau să creez desene care să atingă oamenii… În fiecare figură sau peisaj aş vrea să exprim nu melancolia sentimentală, ci o tristeţe profundă…Aş vrea să progresez atât de mult încât oamenii să spună de lucrările mele că le simt profund şi aproape…” Van Gogh a vrut să mişte oamenii prin arta sa. A vrut ca aceştia să-i înţeleagă sentimentele şi emoţiile – făcându-i să simtă aceleaşi sentimente trăite de el însuşi atunci când îşi crea lucrările. Anume prin autoportretele sale, Van Gogh vine în întâmpinarea scopului său suprem, prin acestea relevându-se sensul profund al condiţiei mentale şi emoţionale a lui Van Gogh la momentul realizării autoportretului.

Autoportretul din 1887 reflectă entuziasmul şi energia optimistă a lui Van Gogh pe durata perioadei productive din viaţa sa de artist. Aici vedem un Van Gogh plin de pasiune, energie şi determinare, eliberat oarecum de simptomele bolii mintale care i-au întunecat atât de mult viaţa sa adultă. Poartă o pălărie cenuşie, are o barbă bine îngrijită şi mustaţă, pictate oranj, un tricou alb şi un sacou în nuanţe de albastru. Contrastul puternic dintre nuanţele de albastru şi oranj viu vorbeşte despre o stare energică şi optimism în activitate. Fără îndoială că aceasta a fost intenţia iniţială a lui Van Gogh, pentru că ştia că „lumea externă, odată plasată într-o anumită lumină şi culoare specifică, este echivalentul emoţional al lumii sale interioare”. Expresia facială a lui Vincent este una sănătos focusată şi determinată şi chiar el însuşi şi-a numit expresia din acest autoportret ca fiind „cu scop”. Tonul feţei este vibrant şi sănătos, tenul fiind plin şi cu formă regulată. O caracteristică remarcabilă a acestui autoportret, care nu se regăseşte în altele, este efectul de „aură” creat de pensule în jurul capului lui. Acestea simbolizează parcă procesul de alimentare de la o sursă de lumină şi creează o intensitate a expresiei. Vincent şi-a făcut acest autoportret într-una din puţinele cele mai fericite şi productive perioade din întreaga sa viaţă, când locuia cu fratele său în Franţa.
În contrast, autoportretul din 1889 a fost realizat în cea mai întunecată perioadă de boală şi greutăţi, fapt reflectat şi prin modalitatea de expresie şi tehnică. Acesta captează sentimentele sale melancolice de izolare şi singurătate. Vincent apare aici slab şi obosit, palid şi stors de energie. Se înfăţişează ţinând în mână o paletă şi nişte pensule. Poartă o capă de un albastru închis, deasupra unui tricou alb. Fondalul este de un albastru profund, aproape ţipător, iar părul, barba şi mustaţa lui Van Gogh sunt pictate în tonuri mai şterse decât în autoportretul din 1887, cu o predilecţie spre tonuri de galben, decât oranj. Impresia generală este de tristeţe şi sănătate precară. Van Gogh însuşi se descrie în acest autoportret ca fiind „palid ca necuratul”. Faţa sa este slabă şi palidă, iar ochii săi au o privire bântuită, aproape obosită. Shapiro scrie că Van Gogh are o faţă profund serioasă şi tulburată în acest portret. Cu siguranţă că este o reflectare a stării mintale a lui Van Gogh la momentul respectiv.
Alt autoportret realizat de Vincent în aceeaşi perioadă este Autoportretul cu urechea bandajată (1889-1890), pe parcursul şederii lui la Spitalul de Boli Mintale din St. Remy. Denvir îl descrie pe Van Gogh ca fiind palid şi deprimat. Martini îl descrie ca fiind straniu de calm şi aproape indiferent, probabil reflectând faptul cât de aproape era Van Gogh să renunţe la suferinţă şi să-şi curme viaţa. În portret, Van Gogh poartă o pelerină de un verde închis, încheiată la nasturi sus. Dedesubt se vede un maiou alb. Pe cap are un chipiu mic, dar bine plasat, indicând vremea rece de afară. Bandajul se vede că acoperă urechea dreaptă, ceea ce denotă faptul că pictorul şi-a realizat portretul din oglindă, de vreme ce se ştie că şi-a automutilat urechea stângă. Faţa îi este slabă şi palidă. Nu mai are barbă şi mustaţă, fiind recent rase. Ochii pictorului comunică privitorului o stare de ambiguitate şi dezinteres faţă de lume. Denvir descrie această stare ca fiind un deranj mintal acut, acompaniat de stări delirante, aspecte consistente cu comportamentul cunoscut a lui Van Gogh la moment. Fundalul portretului este de un galben pal, deşi în mod surprinzător în spate poate fi observată o poză luminoasă în stil japonez. Cu toate astea, culorile folosite în acest autoportret sunt mult mai estompate şi şterse decât în alte autoportrete ale lui Van Gogh, reflectând astfel sentimentele de inutilitate şi deprimare. Van Gogh substituie culorile intens solare din picturile sale precedente cu altele mai şterse, simbol al singurătăţii sale, reuşind să-şi comunice astfel neliniştea şi zbuciumul. Manipulează într-un mod cu totul deosebit elementele de coloratură, stil şi expresie facială pentru a capta cât mai autentic starea sa emoţională şi psihică şi pentru a o comunica lumii.
Totuşi, Van Gogh nu s-a limitat în a-şi realiza autoportretele în episoadele de depresie profundă şi mulţumire şi pace interioară relativă, nu a captat doar expremele stării sale psihice. A fost de asemenea adeptul reflectării prin pictură a stărilor sale de tranziţie de la stabilitate la tulburare. Un exemplu de acest gen este Autoportretul în faţa şevaletului (1888), lucrare cel prezintă pe Van Gogh imediat înainte de un major declin al sănătăţii psihice. Acest portret a fost realizat cu puţin timp înainte de despărţirea de fratele său, Theo, cu care a locuit ceva vreme la Paris. Vincent se simţea neliniştit şi se pregătea pentru mutarea la Arles, unde repede va înregistra un declin psihic. La momentul realizării acestui portret, pictorul începea să se afunde într-o stare de depresie care-l va duce la pierzanie. În pictură Van Gogh stă în faţa şevaletului, cu paleta de culori şi pensulele în mână. Poartă aceelaşi sacou albastru, văzut de-atâtea ori în autoportretele lui. Părul este proaspăt tuns, însă o analiză mai atentă relevă utilizarea haotică a pensulei, fapt ce indică neglijenţa şi neîngrijirea părului. Barba şi mustaţa sunt pictate într-o nuanţă palidă, luminoasă de oranj, însă această tonalitate luminoasă este estompată de umbrele ce acoperă faţa. De fapt, cea mai adâncă umbră în acest portret este cea care acoperă faţa pictorului, indicând faptul că acesta era conştient de ce i se întâmplă în plan mental şi emoţional. Pictorul simte ce „vremuri umbroase” se aproprie. Van Gogh însuşi se descrie în acest portret ca fiind „faţă de mort”. Fondalul este o umbră de alb-gri, ce comunică sentimentul de disperare şi tulburare. Bronkhorst evidenţiază „expresia nesănătoasă” de pe faţa pictorului, o expresie intensificată de uzul extrem de umbre. Gruitrooy scrie că în acest portret Van Gogh este în mod evident la limita depresiei. Dar, probabil, cea mai impresionantă trăsătură din toate îi sunt ochii care apar totalmente negri şi pierduţi în umbră. Impresia oferită este cea de suferinţă interioară intensă şi disperare.
Toschen descrie acest autoportret în următorii termeni: există cute, riduri adânci lângă nas şi fălci, sprâncenele sunt groase şi proeminente, comisurile bucale îndreptate în jos: este faţa unui om care nu mai are timp de prietenie.

Vincent vah Gogh a pictat în jur de 43 de autoportrete în scurta sa carieră de pictor (10 ani fructuoşi). Iar una din întrebările care nu întârzie să apară este dacă nu cumva acest „cult al autoportretelor”, al propriei imagini, nu este expresia unui narcisism rănit de-atâtea ori de viaţă? Ca răspuns poate servi însăşi afirmaţia pictorului, din una din numeroasele scrisori adresate fratelui său: „Adevărul este că noi nu putem face decât să lăsăm lucrările noastre să vorbească despre noi…”

Un izvor important de analiza a stării psihice a pictorului sunt şi multitudinea de scrisori adresate fratelui său, Theo van Gogh. Astfel, pentru o impresie generală, cităm:
- „Caută frumosul oriunde, majoritatea oamenilor nu întotdeauna îl observă…”
- „Să te obişnuieşti să suferi, fără a te plânge niciodată – iată unica lecţie practică, marea ştiinţă care trebuie însuşită…”
- „Vreau să creez asemenea desene care ar uimi cât mai mulţi oameni, voi investi în ele o părticică din inima mea…”
- „Să creezi e ca şi cu ai încerca să treci printr-un perete invizibil de fier, care desparte tot ceea ce simţi de ceea ce eşti capabil să exprimi…”
- „Sunt convins de necesitatea indiscutabilă a unei noi arte a picturii şi a desenului, a noii vieţi artistice…”
- „Sunt sănătos, dar, desigur, mă voi îmbolnăvi dacă nu voi mânca cum se cuvine şi nu-mi voi întrerupe munca pentru câteva zile… Trebuie totuşi să-mi tolerez nervii…”
- „În timpul certurilor noastre [cu Paul Gauguin] atmosfera e electrizată la maximum…”
- „Totul merge spre bine în această lume mai bună decât toate, cum ai putea avea îndoieli în această privinţă?”
- „Nu mi-e deloc vesel, dar încerc să nu mă dezobişnuiesc să fac glume şi evit în fel şi chip tot ce aduce a martiraj şi eroism, – într-un cuvânt, mă străduiesc să nu privesc mohorât la lucrurile mohorâte…”

Ne întrebăm acum, după analiza, care nu se vrea nici pe departe a fi exhaustivă, a vieţii şi operei marelui pictor post-impresionist, dacă patologia i-a determinat genialitatea sau, dimpotrivă, genialitatea şi fenomenalitatea sunt cele care au făcut ca personalitatea pictorului să fie considerată, cel puţin, la limita patologicului? Este Vincent van Gogh, în acest sens, un învingător sau un învins? Şi ştim cu certitudine că, din punct de vedere al artei, Van Gogh este un învingător, un geniu, iar „nebunia sa” nu este decât „limita libertăţii sale”.

Autori: Irina Lica, masterandă, anul I, Psihologie clinică, USM
Victoria Vrabie, masterandă, anul I, Psihologie clinică, USM