Din scrisoarea creştinilor de credinţă evanghelică-baptistă, aparţinând Bisericii baptiste din oraşul Chişinău, adresată tuturor creştinilor baptişti din U.R.S.S.
„Fraţilor prea iubiţi, pacea Domnului să fie cu voi toţi. Ne adresăm vouă dintr-o profundă amărăciune şi durere, rugându-vă să ne susţineţi prin rugăciunile voastre, în încercările prin care trecem actualmente. La 18 decembrie 1969, cum o cunoaşteţi deja, a fost arestat pastorul comunităţii noastre din Chişinău. Fratele Mihail Ivanovici Horev a fost ales de Biserică ca predicator, îndată ce s-a întors din captivitate, în luna noiembrie a ultimului an. Imediat după alegerea sa, au început convocările la ministerul public, ceea ce a dus la o nouă întemniţare.
De mai multe ori poliţia şi colaboratorii săi ne-au vizitat (uneori cu un fotograf-reporter). Au luat clişee în timpul şi după reuniunile noastre, când ne aflam toţi, împreună. Datorită adunărilor noastre, am avut de plătit amenzi. Chiar în momentul acesta, slujbaşii Palatului de justiţie şi ai K.G.B.-ului interoghează în şcoală pe copiii membrilor comunităţii noastre.
Salariatul K.G.B.-ului, „camaradul" Scorţa, 1-a îndemnat pe elevul din clasa a 9-a, Volodea Burlak (16 ani), să fumeze. Iar discuţia-anchetă se prelungi timp de două ore. „Camaradul" (tovarăşul) Scorţa, el însuşi, interogă deopotrivă pe fratele lui Volodea, Grişa, elev în clasa a 8-a (15 ani). „Discuţia" se derula astfel: Scorţa pretinse de la Grişa semnătura sa pe o foaie albă, după care el transcrise „discuţia" pe aceeaşi foaie.
Fata unei familii credincioase, Tamara Dubceac (13 ani), elevă în clasa a 6-a, a fost dusă de către institutoarea sa la judecătorul de instrucţie, într-o cameră unde, sub aparenţa unei simple conversaţii, fu întrebată (interogată) şi i se ceru cu insistenţă ca ea să semneze un „mic" proces-verbal.
În această şcoală i-au pus întrebări şi lui Serghei Ciorny (12 ani), elev în clasa a 6-a. Este interesant de văzut cum se oferă copiilor tot felul de lucruri: ţigări şi alte bunuri. Li se promite chiar să facă din ei nişte „buni, mici agenţi de informaţie". Alţi copii de familii de credincioşi sunt de asemenea supuşi la asemănătoare „discuţii-anchetă". Prin intermediul copiilor noştri, comuniştii încearcă să adune informaţii în vederea represiunilor contra noastră, părinţii lor. Noi am dori să ridicăm glasurile noastre către Domnul, de la care vine orice ajutor.
Noi am vrea ca voi să cunoaşteţi de asemenea şi familia fratelui Horev. Soţia-sa se găseşte la spital; sănătatea ei este rea. Noi am trimis o scrisoare Preşedintelui Consiliului de miniştri, Kosâghin, pentru a-1 informa cu această ocazie, despre nedreptăţile flagrante şi despre actele ilegale comise de procuratura oraşului nostru. Noi am primit un răspuns al procuraturii din Chişinău. Din cercetare rezultă că Horev a fost condamnat în urma unei „acuzaţii criminale fondate".
Astfel, ne adresăm vouă, fraţi preaiubiţi, cerându-vă să ne susţineţi prin rugăciunile voastre către Dumnezeu, Stăpânul nostru şi Dumnezeul cel drept.
Credincioşii Bisericii C.E.B. din oraşul Chişinău. La cererea Bisericii, am obţinut 67 de semnături[4].
1 noiembrie 1970.
PERSECUŢIA CREŞTINILOR ORTODOCŞI ÎN REPUBLICA SOCIALISTĂ A MOLDOVEI
Autorul raportului de mai jos este de profesie şofer, născut în anul 1927, la Stalingrad, şi emigrat în occident în anul 1972:
„În anul 1960, pe când aveam domiciliul la Călăraşi, am fost martor la numeroase întâmplări foarte triste cu privire la felul în care oamenii puterii din Republica Moldova batjocoreau credinţa religioasă a moldovenilor ortodocşi, care, în vremea aceea, se numărau printre popoarele cele mai credincioase din întreaga Uniune Sovietică. Probabil, fiindcă U.R.S.S.-ul nu ocupase Moldova decât în 1945, iar ofensiva ateiştilor militanţi a avut loc cu o oarecare întârziere.
În satele moldoveneşti, ca şi la marginea oraşelor, erau ridicate pretutindeni, pe lângă fântâni, cruci de lemn cu Mântuitorul răstignit. Pe drumul de la Ungheni la Chişinău, la răscrucea de unde se merge spre satul Petuşchi, se afla o cruce din cărămizi. Pe cine, oare, putea jena această cruce? Şi, totuşi, ele deranjau pe cineva!
Atunci, când lucram ca şofer, a trebuit într-o zi să merg dis-de-dimineaţă la Chişinău. Şi ce văd? Crucea de la răspântie fusese distrusă, iar cărămizile aruncate cât mai departe. Mi-am închipuit că lucrul acesta n-a putut fi decât fapta unor golani. Seara, întorcându-mă acasă, constatai că şi crucea de lemn de lângă fântâna din apropierea casei noastre, dispăruse şi ea. Câteva zile mai târziu am aflat că o „expediţie" a avut loc în cursul nopţii precedente: în toată Moldova, activiştii komsomolişti şi auxiliarii miliţiei (drujniki) au distrus toate crucile ridicate în apropierea fântânilor şi la răscruce de drumuri.
Ceva mai târziu, biserica oraşului Călăraşi a fost închisă, iar autorităţile deciseră să-i dărâme cupolele şi să transforme biserica într-un club pentru motociclişti. Un deviz de 2000 rable a fost stabilit, căutându-se totodată, mâna de lucru necesară de la un atelier de construcţie şi de reparaţie. însă, nici un muncitor n-a vrut să participe la dărâmarea cupolelor. S-au adresat, atunci, la întreprinderea „Mejkolhozstroi", dar muncitorii refuzară să săvârşească această muncă murdară. Mai târziu s-a găsit un grup de trei voluntari, respectiv trei beţivani înrăiţi (un tătar, un evreu şi un rus).
Aceştia tăiară suporţii de stejar ai cupolelor, cerură un tractor lui Nicolae Lebedev – fratele unuia dintre ei – care lucra în atelierul de reparaţii a tractoarelor, fixară cablurile mecanice de jur împrejurul cupolelor şi le dărâmară, trăgând cablurile cu ajutorul unui troliu de tractor. Toată treaba aceasta n-a durat mai mult de trei ore.
Câteva zile mai târziu, o dramă sângeroasă avu loc în satul Răciula, unde se află o mănăstire de maici. în ajunul unei sărbători religioase, direcţia partidului decise să închidă mănăstirea. însoţit de preşedintele Sovietului rural şi de secretarul de partid, comisarul de poliţie al districtului ordonă stareţei să închidă mănăstirea şi să trimită pe călugăriţe la familiile lor. însă ele începură să sune clopotele, alarmând pe locuitorii satelor vecine, care alergară îndată la faţa locului şi puseră pe fugă pe cei trei reprezentanţi ai puterii politice. A doua zi, vre-o zece poliţişti se prezentară la mănăstire. Călugăriţele sunară din nou alarma şi populaţia din împrejurimi se repezi să le apere, ca de obicei. Poliţiştii, de data aceasta, au luat măsurile lor de precauţie, aşa că măicuţele fură expulzate din mănăstire cu forţa. Creştinii rezistară şi o încăierare se produse, încât poliţiştii şi secretarul de partid au fost bătuţi zdravăn, apoi aruncaţi afară din mănăstire. însă, peste două zile sosiră din Chişinău autocare tixite cu soldaţi aparţinând trupelor MVD. Ei au deschis focul şi mai mult de zece persoane, din cei care păzeau mănăstirea, fură răniţi. Toate acestea mi-au fost raportate de martori oculari. In ce mă priveşte, am văzut cum cei răniţi erau duşi la spital. Pe deasupra, mi-a fost dat să văd pe mamele şi surorile răniţilor, îngrămădite sub ferestrele spitalului, plângând şi strigând: „Asasinilor!" Şi ele mi-au povestit ceea ce se petrecuse acolo.
Câteva zile mai târziu, am văzut două autocare staţionând la Călăraşi, umplute cu obiectele provenite din jefuirea mănăstirii, care fusese închisă, iar călugăriţele dispersate. S-a intentat un proces împotriva stareţei şi a răniţilor în curs de vindecare. Nu ştiu la câţi ani au fost condamnaţi, dar în mod sigur la pedepse grele.
Fiindcă, în ce priveşte condamnările, puterea sovietică nu-i deloc zgârcită!
La aproximativ 5-7 km de Răciula se găseşte satul Gârbovăţ, în a cărui apropiere există o mănăstire de călugări, de care nimeni nu s-a atins, probabil, pentru că posedă o mare podgorie; călugării extrag un vin excelent, încât toţi potentaţii districtului care treceau pe acolo, veneau să-şi arunce ochii la mănăstire, pentru a se răcori cu vinul ei delicios.
Am mai putut observa un alt incident, atunci când meseria mea m-a adus în satul Onişcani (situat la 22 km de Călăraşi şi la 10 km de Răciula). întreprinderea mea tocmai termina construcţia unei clădiri destinată unui club, căruia nu-i lipsea decât pardoseala, uşile şi ferestrele. Fiind sărbătoarea sfântului protector al satului, tinerii hotărâră ca seara dansantă să aibă loc în clădirea neterminată. Conducerea colhozului nu se împotrivi. Desigur că ea nu-şi dădea seama că avea să se danseze ,jocul" naţional. în momentul când sărbătoarea atinse apogeul, secretarul comitetului de partid tocmai trecea pe acolo. „Ce-i cu gălăgia asta?" Dându-i-se explicaţiile cuvenite, el explodă: „Ce? Se celebrează o sărbătoare religioasă într-un club sovietic? Terminaţi-o imediat!" Adunându-şi în grabă activiştii de partid şi ai komsomolului, aceştia se puseră să împrăştie întreaga tinerime veselă şi petrecăreaţă. Căci comuniştii nu permit cetăţenilor să se amuze de o manieră neplanificată şi în afara preceptelor comuniste ce le sunt impuse!"*
