Disoluţie

În România, traiul zilnic se perpetuează prin zvâcniri. Prin spasme. Statul este în disoluţie, iar eu sper să rămână aşa, pentru că am decis, brusc, să mă conduc singur. Să-mi dau singur de mâncare, să cotizez singur pentru propria pensie (mi-am deschis un ciorap în acest ţel), să economisesc, să-mi construiesc drumurile singur. Şi copiii, şi cărţile, şi prietenii. Ca până acum! Nu mai am nevoie de stat în România, nu mai vreau să plătesc sau să votez pentru a fi reprezentat. Denumirea însăşi de România a devenit nulă şi neavenită. Elita făptuitoare a Marii Uniri ar trebui să se trezească din morţi şi să ne dea în Judecata de Apoi pentru folosirea ei abuzivă. Vreau ca Statul, aşa cum îl regăsim astăzi - spart, furat, fără noimă, să dispară pentru totdeauna. Desfid Unitatea naţională de carton şi solidaritatea celor care muncesc în scopul ca neputincioşii care nu muncesc, dar se lăfăie într-o Putere fără subiecţi şi-n putoare, să ne "administreze". Îi dispreţuiesc pe toţi, deopotrivă: conducători de paie şi optimişti de rând, care încă mai găsesc că decrepitudinea locului ăstuia bătut de soartă este semnul ascuns al unei "înalte spiritualităţi". Haha, am fost mereu nişte resturi ale continentului, rămăşiţe de veterani romani de toate rasele (numai latini, nu), slavi diluaţi, pe urmă turciţi. Am milă pe toţi cei care mai cred în rămăşiţele acestei foste naţiuni.