Paul Goma. Jurnal. Vineri 9 octombrie 2009
Iată ce mi-a pus în gură gagica de la telefon, de-aseară: “Paul Goma: Nobel-ul Hertei Muller nu inseamnă nimic pentru Romania.
“Cum sa insemne premiul Hertei Muller ceva pentru Romania? Ea nu a spus ca este scriitoare romana, ci banateana. Mai mult, ea nu a fost in exil, ci in recuperare”, spune, pe un ton raspicat, scriitorul Paul Goma, unul dintre autorii romani exilati de comunism.
“Ca neamt, Herta Muller a fost recuperata de Germania. Am auzit-o laudandu-se ca in curand are sa scrie o carte despre suferintele mamei ei din lagarele rusesti. Si, va intreb, a scris-o?”, adauga Paul Goma, intr-o scurta declaratie pentru NewsIn, aratandu-se surprins, dar si indignat ca scriitoarea laureata cu Nobel este considerata a fi “de origine romana”.
“In ceea ce priveste legatura Hertei Muller cu Romania, despre care dânsa scrie neobosit, denuntand ororile din comunism, Goma spune raspicat ca nu a citit nicio carte de-a autoarei si ca in niciun caz nu vede legatura dintre aceasta si tara in care a trait pana in 1987. Premiul Nobel pentru Literatura a fosta acordat, joi, scriitoarei germane de origine romana Herta Muller, care, prin proza sa impregnata de poezie, si-a ridicat vocea impotriva dictaturii comuniste a lui Nicolae Ceausescu, a anuntat Academia suedeza. Herta Muller, nascuta in data de 17 august 1953 in localitatea Nitchidorf din Banat, a fost premiata pentru ca “a schitat un peisaj al dezradacinarii cu concizia poeziei si obiectivitatea prozei”.
Fireste, am spus ce s-a scris, dar nu tot ce am spus a fost scris. A declarat, iar ziarele au preluat ce a declarat ea: – A suferit – în România – din pricina dictaturii ceausiste; Când nemtii (sasi, svabi) din România ocupatăde rusi au fost, întâi dati afarădin case, li s-a confiscat totul – ce fel de “dictatur ă” au suferit?; când sutele dacănu miile de germani din România, la ordinul rusilor, au fost deportati în Rusia, la “reconstructie” – cine “dicta” în România? Nici m ăcar Ana Pauker, nici Dej – ci Stalin; când svabii de pe granita cu Tito au fost deportati în B ăr ăgan – nu singuri: ei constituiau cam un sfert dintre “coreeni” – asa le ziceau securistii – restul fiind: fie români din Banat si din Caras Severin, fie români basarabeni si bucovineni ce avuseserănefericirea de a se “refugia” în Banat, fie macedoneni de peste tot din RSR, împroprietăriti în gospod ăriile svabilor; în 1951 ce fel de “dictatur ă” era, pentru Herta Müller? Tot ceausistă?
– A devenit ceausistă dictatura ceea prin 1982 – 1985, când sotul său, Richard Wagner avea “functii de conducere in institutiile comuniste ale vremii”?
– Născută în 1953, Herta Müller avea doar trei anisori în 1956 (Revolutia maghiară), deci nu putea “să ia pozitie”: în 1968 (invadarea Cehoslovaciei), avea doar 15 ani, era minoră.
– Dar în 1977? Avea 24 de ani. Era binisor majoră, majorată(!) de suferintele îndurate… însă numai de ea îndurate si de comunitatea sa – nu în întregime, doar de junii putzoi si putzoaice declarati antinazisti (cum ar veni: dusmani ai părintilor lor), neomarxisti de mucava adunati in “Grupul de Actiune Banat”. Să fi trecut ei la… actiune, prin măcar un telefon de simpatie, dacănu de adeziune la Declaratia noastrăpentru ap ărarea drepturilor Omului?
Ce, erau prosti? Ei erau nemti destepti, nu români! Cuvântul de ordine al lor era: nu ne amestec ăm în treburile interne ale lor (ale românilor), astept ăm vinderea (ei foloseau termenul: “recuperarea”) noastr ă, iar odatăîn RFG (în niciun caz în RDG! – ce erau prosti marxistii nostri cei destepti ca oaia si ca Totok?), ne vom puteam exprima în libertatea capitalistă. Asa s-a întâmplat: Ceausescu a luat banii răscumpărării, băietii au… “fugit” (în sensul propriu al cuvântului), ca nu cumva săse răzgândească secii, ori să mai ceară ceva în plus… Durerile românilor? Dar ce fel de “dureri” puteau avea cei care nu crâcneau, nu protestau – spre deosebire de vitejii neomarxisi bănăteni: acestia îi trăseseră o revoltă de se cutremurase întreaga “dictatură ceausistă”! – apoi se odihniseră (în Occident): nu mai voiau să-si aducă aminte de… ăsta, zi-i pe nume; “comunismul ceausist”…
Ca tot scriitorul normal aveam si eu “mirări”: – cum se făcea că, dintre toti nemtii proveniti din România doar sasul Dieter Schlesak se atinsese de mine, mă ajutase să public, scrisese despre mine (adevărat, observasem si la el atractia – mai precis: teroarea – marxistă), dar nimeni din… afara lui: unora le găseam motivatii: cei legati de Baconsky, de Ivasiuc, de Blandiana, de Zoe Busulenga, de Sorescu, de Romică Munteanu, adică de oficialii (sau toleratii Securitătii, ca Baconsky). Nu întelegeam însă de ce “noua generatie” de recuperati – cea a Hertei Müller – era atât de… retinută în ceea ce mă priveste: nici înainte de 1989, nici după nu am întâlnit semnă turile lor sub texte în care să fiu măcar pomenit – ca scriitor publicat în Germania cu mult înaitea lor. Fiindcă, totusi: – în 1971 “cazul” meu provocase tulburare, nu doar în RFG, ci în Occident – cu “Ostinato”; mai publicasem o carte “Usa noastră…) “Die Tür”; – în cărtile mele – publicate în limba germană- un ne-german ca mine avusese curajul (sau imprudenta) să vorbească si despre soarta nemtilor din România ocupată de rusi.
– în interviuri, în dialoguri deasemeni pomenisem si de suferintele nemtilor de la noi.
Ma asteptam la reciprocitate? Din partea cui? A lui Wagner, a Hertei Müller? Eroare! Mă auto-pun la punct pe româneste: «Am păscut porcii împreună cu ei, cei care-si trataseră părintii de nazisti, cei care dezbăteau marxismul “de pe pozitii”, sub dictatura lui Ceausescu?» Mărturisesc: după ce a început campania antisemitizatoare împotriva mea, dacă nu asteptam “solidaritate” din partea românilor mei, nu mi- ar fi stricat cateva cuvinte de încurajare din partea… nemtilor mei. Desi am fi căzut în aceeasi afurisită de “reciprocitate” pe care o detest: Dacă eu scrisesem – totdeauna – cu simpatie, cu solidaritatea victimelor despre sasi-svabi, nu era obligatoriu ca si nemtii să intervină- să mă mângâie pe crestet, să-mi soptească: «Lasă, că trece…» Un citat din ea însăsi:
“Romania postcomunista nu s-a dezbracat toate mastile ororii comuniste, dintre care cea mai perfida ramane cea a delatiunii, iar cea mai crunta cea a “anihilarii intimitatii”, spunea Herta Muller in cel mai recent articol al sau, publicat in luna iulie a acestui an in Germania, vorbind despre drama totalitara si despre societatea de dupa, neiesita inca de sub mana fier a Securitatii.”
…“dintre care cea mai perfida ramane cea a delatiunii, iar cea mai crunta cea a “anihilarii intimitatii””… Nu, nu. Nu (doar) delatiunea, nici (doar) “anihilarea intimitătii”.
Ci si altceva – esentialul – pe care Herta Müller nu l-a văzut, nu l-a simtit, la urma urmei putin i-a păsat de el. Acel ceva care a… întârziat-o (se observă cât de îngăduitor sunt?) să scrie cartea despre mama sa în deportare, în Rusia.
Singura declaratie la care subscriu a ei:
…“comunismul este la fel de nociv ca si national-socialismul, ca perioada hitleristă, ca lagărele, ca dictaturile religioase, cum vedem si astăzi in multe tări musulmane”.