Şi totuşi este bine că îmbătrînim...
Acolo unde este moarte, trebuie să fie şi bătrîneţe, trebuie să fie durere, trebuie să fie zbîrceală, trebuie să fie uitare...pentru a te putea descleşta de viaţă. Mi-e chinuitor gîndul la moarte, mă sfîşie uneori de neputinţă cînd CONŞTIENTIZEZ şi ADMIT (ca Buddha) că odată voi muri, voi crăpa, imi voi da duhul...şi atunci mă gîndesc că poate îmi va fi mai uşor să-l concep (pe acest gînd răutăcios) atunci cînd voi îmbrăca acele straie de plumb, pline de junghiuri şi de colici sau poate atunci voi avea mai multă minte, sau mai mult curaj, sau mai multă curiozitate, sau destulă nebunie, sau scleroză, sau mulţi morţi...sau poate nici nu voi ajunge pînă atunci.
Nu mi s-a întîmplat nimic rău, sunt foarte senină...şi obosită.
