Scurgerea timpului deprimă. Deplasarea unidirecţională în timp este un adevărat blestem pentru noi.
Faci un pas şi moare o persoană dragă, faci un alt pas şi se năruieşte casa în spatele tău, faci al treilea pas şi dispare cartierul în care te-ai născut, apoi urmează oraşul şi ţara în care cândva ai trăit. Timpul e o dihanie atotputernică care înghite totul în calea sa. Scurgerea timpului ne dezrădăcinează, ne face mai neputincioşi, chiar dacă avem iluzia că devenim mai puternici, apropiindu-ne tot mai mult de momentul morţii.
Unicul timp în care te împlineşti, în care te purifici şi devii mai puternic este timpul sacru. Mircea Eliade, în „Sacru şi Profan” descrie foarte bune ceea ce este acest „timp sacru”:
“Omul religios trăieşte astfel în două feluri de Timp, dintre care cel mai important, Timpul sacru, apare sub forma paradoxală a unui Timp circular, reversibil şi recuperabil, un soi de prezent mitic regăsit periodic cu ajutorul riturilor. Acest comportament faţă de Timp deosebeşte omul religios de cel nereligios: primul refuză să trăiască doar în ceea ce se numeşte, în termeni moderni, „prezentul istoric“, străduindu–se să ajungă la un Timp sacru care, în unele privinţe, ar putea însemna „Veşnicia“”.
