În România dragostea de mai mult de o jumătate de an dintre PSD şi PD-L s-a încheiat. Numai că nu a fost chiar iubire, ci viol, căci aşa se numeşte dragoste cu forţa. Relaţia dintre cele două partide au fost forţate de nişte împrejurări care s-au schimbat între timp şi aşa am ajuns la divorţul de săptămâna trecută. Analiştii politici din Bucureşti spun în cor, despărţirea mulţumeşte ambele tabere: în sfârşit PSD poate să dea deschis în PD-L, iar PD-L să atace PSD cu urlete şi ţipete, ci nu în surdină cum o făcea până acum.
Trebuie să admitem, situaţia din Bucureşti este oarecum asemănătoare cu cea din Chişinău; doar şi în Moldova avem o coaliţie a partidelor din stânga şi dreapta eşchierului politic. Stânga: PD. Dreapta: PL, PLDM. Cât despre AMN, nici nu ştiu ce să zic: sunt văzuţi la centru, ei se declară în dreapta ori mai bine zis liberali. Oricum, acest partid contează din ce în ce mai puţin. Revenind la comparaţia dintre Moldova şi România - întrebarea care mă frământă în aceste zile este, oare coaliţia de la Chişinău va ţine tot atât de puţin? Răspunsul: nu, atâta timp cât sunt încă tari comuniştii. Pentru că oricât nu ar fi de straniu, dar liantul acestor trei partide sunt comuniştii. Cum frica păzeşte bostănăria, aşa şi frica de comunişti ţine AIE legată. Deşi este evident faptul că comuniştii sunt pe ducă, aceştia rămân încă puternici şi oricând ar putea să revină la conducere, iar acest lucru bagă în sperieţi deputaţii democrat-liberali. S-a zis cu închisul microfoanelor, s-a zis cu maşina la scară, s-a terminat cu deplasările la Bruxelles, nu mai pot visa la afaceri de milioane… Nasol.
De fapt nu-i nimic rău în asta. Să se teamă, numai aşa vor fi motivaţi să dea cât mai mult din ei, să pună osul la treabă, să crească nivelul de trai al populaţiei. Numai aşa vor reuşi să convingă moldoveanul să nu voteze secera şi ciocanul la următoarele alegeri.