Trebuie sa afirm din start ca este un titlu esuat, atata timp cat vorbim de un fapt care nu este dorit de cel putin un mal al Prutului. Pompos, cu o minora tenta funebra, dulce, dar care zgaraie in gat, fals, dar care iti gadila talpile si te arunca in mrejele gandurilor, unirea pentru unii a devenit “grija” cotidiana: un fel de jucarie de care isi aduc aminte atunci cand se satura de celelalte biberoane.
Pozitia fizico-geografica a reprezentat intotdeauna un impediment in calea unitatii teritoriale a acestui pamant, a linistii si ordinii interioare, fie ca vorbim de daci darzi care au rezistat triburilor barbare, fie ca alergam in timp pana in zilele lui Stefan care i-a alungat nu o data pe tatari, fie ca privirea ni se opreste in 1812, iar sufletul prin 1940, ani in care fie ca lipsa darzeniei dacilor lui Decebal sau avantul si taria de caracter a lui Stefan au facut ca ceea ce se afla in prezent intre Prut si Nistru sa fie rupt de la sanul mamei langa care a zidit-o Dumnezeu.
Problema unirii cu Romania nu s-a pus niciodata la modul serios, iar cand cu adevarat s-a ivit posibilitatea demonstrarii existentei sangelui in vene, oamenii au tacut malc si au zis ca prin 93 sau 94, cand proaspat salvata din gradinile suspendate ale urss-ului, noul sta format Republica Moldova nu are nevoie de unire si a continuat pe o tenta democratica (dintre fostele membre urss, r.m. avea in 91-92 situatia economica cea mai buna), care s-a inecat in crizele economice din sfarsitul anilor 90 si in cei 8 ani de comunism, plus ca isi continua seria de esecuri intr-un guvern aflat in cadere libera.
Declinul economic din ultimii ani, privirile piezise catre fostele surioare urss-iste care acum fie ca o duc mult mai bine (malurile Balticii), fie ca cel putin mai bine, i-au facut pe moldoveni (care in 60 de ani de comunism si-au uitat radacinile de la 1359) sa-si inceapa a roade unghiile. Exodul masiv de populatie in Europa a accentuat situatia negativa care crestea intr-o zi cat in alte tari intr-un an, iar cei ramasi acasa au fost stransi la zid de ghearele saraciei, asa ca deplasarea ilegala spre vest sau pamanturile patriei ruse de altadata au capatat pe timp ce trecea ipostaze de posibilitati de rezolvare a ecuatiei vietii, una in care necunoscuta vestului si-a luat partea leului. Paginile cronicarilor si frica i-au facut pe oameni sa-si aminteasca de niste drepturi istorice, care in valuri tot mai mari s-au aruncat dupa cetatenia romaneasca care nu are decat sa insemne un inceput. Unul dur in care istoria trebuie sa faca dreptate.
Romania nu are nevoie de unirea cu Basarabia. Are suficiente uscaturi si aici, specimene inteligente la orice colt de strada, cersetorie si prostie din belsug. Acum cand a scapat la o gura de oxigen, chiar nu are nevoie de un proces ale carui riscuri, costuri si obligatii tot ea trebuie sa si le asume. De partea cealalta, o populatie care inca suficient de mult este sub controlul Rusiei chiar nu este recomandata deloc unui stat a carui locuitori de la 2007 incoace privesc un pic altfel, pentru ca cel putin la capitolele lingvistic, cultural si intelectual Moldova mai are de lucrat, pt ca nici in prezent nu imi pot explica dorinta celor care vor sa vina sa studieze sau sa lucrez aici, atunci cand pe la consulate vorbesc in rusa, iar cand ajung peste Prut isi amintesc de independenta de acasa.
Moldova nu a realizat nimic. Niciodata. Intelegand ca e prea tarziu ca sa schimbe ceva, a inceput sa-si arunce lucrurile intr-un car ce-ar deveni ultima sansa cu care spera sa ajunga in Europa, continentul rotilor trase de sute de cai. A fentat istoria o data si a aruncat sacul cetateniei. Istoria va fi pusa la pamant cand se va evapora fenomenul unirii, atunci cand vazuti cu sacii in caruta, moldovenii vor spala putina. Vorba cronicarului, “daca ar putea sa munceasca ceilalti pt ei ar fi bine!”.
